Viaţa după moarte by Pr.Nicolae Budui · Published 25th februarie 2022 · Updated 21st februarie 2022 Astept învierea morţilor, si viaţa veacului ce va să vină – Simbolul Credinţei „Durerea noastră ar fi fost fără margini și fără mângâiere pentru cei care se apropie de moarte, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat viaţă veșnică. Viaţa noastră ar fi fără sens dacă s-ar sfârși odată cu moartea. Ce folos s-ar primi atunci de la vrednicie și de la faptele cele bune? Atunci ar avea dreptate cei ce spun: „Să mâncăm și să bem pentru că mâine vom muri!” Dar omul a fost zidit pentru nemurire, și prin Învierea Sa, Hristos a deschis porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, a fericirii veșnice pentru cei care au crezut în El și au vieţuit întru dreptate. Viaţa noastră pământească este o pregătire pentru viaţa viitoare, și această pregătire se sfârșește odată cu moartea noastră. „Şi precum este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). După aceea omul se leapădă de toate grijile cele pământești; trupul se desface în cele din care a fost alcătuit, pentru a se înălţa din nou la învierea cea de obste. Dar sufletul său continuă să fie viu, și nu-și încetează existenţa nici măcar o singură clipă. Prin multe lucrări ale morţilor, ni s-a dat să cunoastem în parte ce se întâmplă cu sufletul când iese din trup. Când vederea ochilor celor trupești încetează, începe vederea cea duhovnicească. Episcopul Teofan Zăvorâtul îi scrie unei femei care era pe patul de moarte: „Nu vei muri. Trupul tău va pieri, dar tu vei trece într-o altă lume, deosebită, vei rămâne în viaţă, îţi vei aduce aminte de tine și vei recunoaste lumea întreagă care te va înconjura.” (Din periodicul rusesc Citiri de suflet folositoare, august 1894) După moarte, sufletul este cu mult mai viu, nu mai puţin, și este mai conștient decât înainte de moarte. Sf. Ambrozie al Milanului ne învaţă: „Întrucât viaţa sufletului urmează și după moarte, rămâne un bun care nu se pierde prin moarte, ci sporește. Sufletul nu este tras înapoi de nici o piedică a morţii, ci este mai lucrător, căci este lucrător în sălașul lui, fără vreo legătură cu trupul, care este mai mult o povară pentru el, decât un folos.” (Sfântul Ierarh Ambrozie, “Despre moartea cea bună” [De bono mortis], în Şapte lucrări exegetice, trad. De Michael P. Mchugh, Catholic University of American Press, 1972 (Părinţi ai Bisericii, vol. 65), cap. 4:15, pag. 80.) Sf. Avva Dorotei, călugăr din veacul al VI-lea, din Gaza, rezumă învăţătura celor dintâi Părinţi despre această problemă: „Căci după cum ne spun Părinţii, sufletele morţilor își aduc aminte de toate cele câte li s-au întâmplat lor aici – gânduri, cuvinte, dorinţe – şi nimic nu se poate uita. Dar precum spune în psalm, în ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Psalm 145, 4). Gândurile despre care vorbește el sunt acelea ale acestei lumi, despre case și avuţii, părinţi și copii și neguţătorie. Toate lucrurile astea pier de îndată ce sufletul iese din trup …. Dar cele ce a făcut el împotriva vredniciei, ori împotriva faptelor celor rele ale lui, își aduce aminte și nimic din toate astea nu se pierde …. De fapt, sufletul nu pierde nimic din cele ce a făcut în această lume, ci își amintește de toate la ieșirea lui din acest trup, mai limpede și mai deslușit, de îndată ce este slobozit din deșertăciunea trupului.” (Avva Dorotei, Cuvântări, trad. De E. P. Wheeler, Kalamazoo, 1977, pag. 185-186.) Marele Părinte monah din veacul al V-lea, Sfântul Ioan Casian, spunea destul de limpede despre starea lucrătoare a sufletului după moartea trupului, în răspunsul către ereticii care credeau că sufletul este conștient după moarte: „După ieșirea din acest trup, sufletele nu sunt nelucrătoare, nu rămân fără cunoștiinţă; aceasta se dovedește prin pilda omului celui bogat și a săracului Lazăr (Luca 16, 22-28)… Sufletele morţilor nu numai că nu-și pierd conștiinţa, nu-și pierd nici măcar firile lor -adică, nădejdea și frica, bucuria și mâhnirea, și ceva din cele ce acestea așteaptă să primească la judecata cea de obște, pe care încep să o guste mai dinainte …. Sufletele sunt și mai vii și prea râvnitoare întru slăvirea lui Dumnezeu. Cu adevărat, dacă am socoti pe temeiul celor ce ne mărturisește Sfânta Scriptură despre firea sufletului, după măsura înţelegerii noastre, că de nu ar fi așa, nu voi spune prea mare prostie, ci doar nebunie, că cel puţin să credem că sufletul este partea cea mai de preţ a omului, în care, potrivit Sf. Apostol Pavel, se află chipul și asemănarea cu Dumnezeu (I Corinteni 11, 7; Coloseni 3, 10), iar după lepădarea cărnii trupești în care se află în viaţa aceasta, ar trebui să fie inconștient – acea parte care are în sine și întreaga putere de judecată, dă simţire chiar și materiei cărnii mute și inconștiente? De aceea urmează, și însăși firea raţiunii o cere, că după lepădarea trupului, de care acum este ușurat, sufletul trebuie să-și sporească puterile minţii, trebuie să le cureţe și să le îmbunătățească, nu trebuie să se lipsească de acestea.” (Convorbirea întâi, cap. 14, în Lucrările Sf. Ioan Casian Romanul, traducere rusă de către Episcopul Petru, Moscova, 1892, pag. 178-179). Experienţele de „după moarte” de astăzi au trezit în oameni, în chip uimitor, conștiinţa sufletului din afara trupului și o stare mai ascuţită și mai rapidă a însușirilor minţii. Dar această conștientizare, prin ea însăși, nu este destul pentru a ocroti pe cineva în acea stare, și să-l ferească de înșelare prin arătările din „afara trupului”; omul trebuie să cunoască învăţătura creștină întreagă despre acest subiect. ÎNCEPUTUL VEDERII DUHOVNICEŞTI Adesea (această vedere duhovnicească) începe în omul care este pe moarte, chiar înaintea morţii, și pe când încă îi mai văd pe cei din jurul lor și chiar vorbesc cu ei, ei văd cele ce alţii nu le văd. Această experienţă a celor care sunt pe moarte a fost cercetată de-a lungul veacurilor, și cele ce li se întâmplă astăzi celor care sunt pe moarte, nu este nimic nou. Cu toate acestea, cele ce s-au spus mai înainte (cap. I partea a 2-a), ar trebui repetat aici: numai în vedeniile date celor drepţi prin harul lui Dumnezeu, când se arată sfinţii și îngerii, putem cunoaște cu adevărat că vin fiinţe din altă lume. În împrejurări obișnuite, când omul este pe moarte, începe să vadă rude și prieteni plecaţi dincolo, experienţa poate că este numai un fel de introducere „firească” în lumea nevăzută, în care se află pe punctul de a intra. Firea adevărată a chipurilor celor plecaţi care se arată după aceea, poate că este cunoscută numai de Dumnezeu -nouă nu ne este de nici un folos să cunoaștem aceste lucruri. Se pare că Dumnezeu îngăduie această experienţă, ca fiind calea cea mai limpede de a aduce la cunoștinţa omului care este pe moarte, că cealaltă lume nu este un loc cu totul necunoscut, că viaţa în lumea cealaltă are în esenţă tot iubirea faţă de aproapele. Episcopul Teofan spune aceasta în chip mișcător, femeii care este pe moarte: „Te vor întâmpina acolo tata, mama, fraţii și surorile tale. Închină-te înaintea lor și transmite-le urările noastre și cere-le să se roage pentru noi. Copiii tăi te vor înconjura cu cuvinte vesele de întâmpinare. Va fi mai bine pentru tine acolo decât aici.” ÎNTÂLNIRI CU DUHURILE Când sufletul își părăsește trupul, se află dintr-odată printre alte duhuri, bune și rele. De obicei, sufletul se îndreaptă către acele duhuri care sunt mai înrudite duhovnicește și dacă pe vremea când era în trup, se afla sub înrâurirea unor duhuri oarecare, va rămâne în legătură cu ele și când va ieși din trup, oricât de neplăcut i-ar fi să le întâlnească. Ni se amintește aici cu temeinicie, că cealaltă lume, chiar dacă nu ne va fi cu totul necunoscută, nu va fi o întâlnire plăcută cu cei dragi, într-o „ţară de vacanţă” a fericirii, ci o întâlnire duhovnicească care va cerceta starea sufletului nostru în această viaţă – dacă a fost mai apropiat îngerilor si sfinţilor printr-o viaţă cu fapte bune și cu ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu, sau dacă din nepurtare de grijă sau din necredinţă s-a făcut lucrător mai potrivit în ceata duhurilor celor căzute. Episcopul Teofan Zăvorâtul a zis bine (vezi op. cit., pag. 95) că însăși judecata din vămile văzduhului poate fi socotită mai puţin una a osândirilor decât una a ispitelor. În vreme ce judecata din viaţa viitoare există dincolo de orice îndoială -atât judecata particulară care are loc îndată după moarte, cât și judecata de apoi de la sfârșitul lumii -osânda arătată va fi doar urmarea stării lăuntrice pe care a avut-o sufletul faţă de Dumnezeu și faţă de fiinţele duhovnicești. PRIMELE DOUĂ ZILE DE DUPĂ MOARTE Vreme de două zile sufletul se bucură de oarecare libertate și poate vizita locuri de pe pământ care i-au fost dragi, dar în cea de a treia zi se mută în alte sălașuri. Aici, Arhiepiscopul Ioan repetă învăţătura cunoscută Bisericii din veacul al IV-lea, când îngerul care îl însoţea pe Sf. Macarie al Alexandriei în pustie i-a spus, dându-i lămurire despre pomenirea pe care o face Biserica pentru cei morţi, în cea de a treia zi după moarte: „Când se face pomenirea în biserică în cea de a treia zi, sufletul celui răposat primește de la îngerul său păzitor alinarea durerii pe care o simte ca urmare a ieșirii din trup …. În primele două zile, sufletului îi este îngăduit să umble pe pământ, oriunde vrea, împreună cu îngerii care îl însoţesc. De aceea sufletul, iubindu-și trupul, umblă uneori prin preajma casei în care a rămas trupul, și astfel, el petrece două zile ca o pasăre în căutarea cuibului. Dar sufletul cel vrednic merge prin locurile unde obișnuia să facă fapte bune. În cea de a treia zi, Hristos care Însuși a înviat din morţi a treia zi, poruncește sufletului creștin, închipuind Învierea Sa, să se înalţe la Ceruri ca să se închine Dumnezeului tuturor.” (din “Rugăciunea Bisericii pentru morţi”, Viaţa ortodoxă, 1978, nr.1, pag.16) Sfântul Ioan Damaschin, în slujba de înmormântare ortodoxă, înfăţisează cu însufleţire starea sufletului ieșit din trup, dar care se află încă pe pământ, neputincios să intre în legătură cu cei dragi pe care îi vede: „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, și nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-și ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile întinzându-și, nu are cine să-i ajute. Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii noastre, să ne rugăm pentru odihna în Hristos a celui plecat, și pentru sufletele noastre mare milă.” (Slujba ortodoxă de înmormântare pentru mireni, stihira, glas 2 în Panahida, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, pag.32) Într-o scrisoare către fratele femeii care era pe moarte, despre care s-a pomenit mai sus, Episcopul Teofan Zăvorâtul scrie: „Sora ta nu va muri: trupul moare, dar fiinţa celui care moare rămâne. El merge doar către un altfel de viaţă …Nu pe ea o vor pune în mormânt. Ea se află în alt loc. Va fi la fel de vie cum este acum. În primele ceasuri și zile se va afla prin preajma voastră. Numai că, nu va spune nimic și nu veţi avea putinţa de a o vedea; dar ea va fi aici. Să ţineţi minte aceasta. Noi, cei care rămânem în viaţă, vărsăm lacrimi pentru cei care ne părăsesc, dar pentru ei, toate sunt îndată mai simple; starea aceea este mai fericită. Cei care au murit și au fost readuși în trupurile lor, au simţit aceste trupuri ca pe niște sălașuri lipsite de tihnă. Şi sora ta va simţi la fel. Îi este mai bine acolo; iar noi ne chinuim ca și cum i s-ar fi întâmplat ceva foarte rău! De bună seamă, că ne va vedea și se va mira de ce se întâmplă” (Citiri de suflet folositoare , august, 1894). Trebuie să ţinem minte că aceste două zile sunt o regulă generală, care nu cuprinde toate situaţiile. De fapt, cele mai multe exemple citate din literatura ortodoxă, care s-au adunat în această carte, nu se potrivesc acestei reguli, și aceasta pentru că sfinţii, nefiind de loc atrași de lucrurile din această lume, și trăind într-o așteptare neîncetată a trecerii în lumea cealaltă, pornesc de îndată urcușul către cer. Alţii încep să se urce înainte de sfârșitul celor două zile pentru o pricină oarecare a proniei lui Dumnezeu. Pe de altă parte, experienţele de „după moarte” de astăzi, așa cum le socotim că sunt numai niște părţi, toate intră în această regulă: starea „din afara trupului” este doar începutul celei dintâi perioade a sufletului lipsit de trup, care „hoinăreste” prin locurile pământești pe unde a petrecut. Dar nici unul dintre acesti oameni, nu s-a aflat în stare de moarte vreme destul de îndelungată ca să întâlnească îngerii care trebuie să-I însoţească. Unii potrivnici ai învăţăturii ortodoxe despre viaţa după moarte, socotesc aceste deosebiri faţă de regula generală a experienţei de după moarte, ca fiind o mărturie a „contradicţiilor” care există în învăţătura ortodoxă. Dar acești potrivnici au o gândire prea mărginită. Înfăţișarea celor două zile (și a celor care urmează) nu este în nici un caz vreo dogmă. Ea este pur și simplu un „model” care adeverește rânduiala cea mai obișnuită a experineţelor sufletului după moarte. Multele situaţii, atât din viața ortodoxă cât și din povestirile experienţelor moderne, în care morţii s-au arătat pentru o clipă celor în viaţă, în ziua cea dintâi sau cea de a doua a morţii (uneori în vis) sunt exemple ale adevărului că sufletul rămâne cu adevărat, în mod obișnuit, aproape de pământ pentru o vreme scurtă. (Pentru unele exemple, vezi Taine veșnice de dincolo de mormânt, pag. 189-196) În cea de a treia zi (și uneori mai devreme), această perioadă ia sfârșit. Arătările adevărate ale morţilor după această primă și scurtă vreme a “libertăţii” sufletului sunt cu mult mai rare și urmăresc întotdeauna un scop oarecare îngăduit de Dumnezeu, și nu sunt după voia omului VĂMILE VĂZDUHULUI În cea de a treia zi, sufletul trece printre legiunile duhurilor celor rele, care pun opreliști în calea lui și îl osândesc pentru felurite păcate, de care fuseseră ispitite și ele la vremea lor. Potrivit feluritelor descoperiri, există douăzeci de asemenea opreliști, așa-numitele „vămi”, la fiecare dintre ele fiind cercetat un păcat oarecare. După ce trece de o opreliște, sufletul ajunge la următoarea, și numai după ce trece cu biruinţă prin toate, sufletul își poate urma calea, fără să fie aruncat de îndată în gheenă. Cât de cumpliţi sunt acești draci dimpreună cu vămile lor, se poate vedea din faptul că însăși Maica Domnului, când a fost vestită de către Arhanghelul Gavriil de apropiata sa adormire, L-a rugat pe Fiul ei să-i slobozească sufletul de acesti draci, și răspunzând rugăciunii ei, Însusi Domnul Iisus Hristos S-a arătat din cer ca să primească sufletul Maicii Sale celei Preacurate, și să îl ducă la cer. Cea de a treia zi este cu adevărat cumplită pentru sufletul celui răposat și pentru această pricină el are nevoie în chip deosebit de rugăciuni. Biserica Ortodoxă consideră învăţătura despre vămile prin care trece sufletul după moarte de o asemenea însemnătate că a pus cuvinte despre acestea în multe dintre slujbele sale liturgice. În „Canonul de rugăciune la ieșirea sufletului”, pe care îl citește preotul la patul de moarte al fiecărui credincios, se află următoarele tropare: „Când voi pleca din această lume, învrednicește-mă să pot trece neîmpiedicat de stăpânitorul văzduhului, de tiran, de chinuitor, de cel care șade pe cărările înfricoșate și aţine calea cu întrebări ispititoare” (Cântarea 4). „Trece-mă, o, Preacurată Stăpână, în mâinile sfinte și scumpe ale sfinţilor îngeri, ca acoperit fiind cu aripile lor, să nu văd chipurile fără de rușine și întunecate ale dracilor” (Cântarea 6). „O, tu, cea care pe Domnul nostru Cel Preaînalt L-ai născut, alungă-l și îndepărtează-l de la mine pe stăpânitorul cel cumplit al vămilor, pe ocârmuitorul lumii, când mă voi afla și eu în pragul morţii, ca astfel să te pot slăvi și eu în veci, pe Tine, o, Preasfântă Maică a lui Dumnezeu” (Cântarea 8). Așadar, când creștinul ortodox se află pe patul de moarte, este pregătit prin cuvintele Bisericii pentru judecăţile ce-i stau înainte. CELE PATRUZECI DE ZILE Apoi, după ce a trecut biruitor prin vămi și s-a închinat înaintea lui Dumnezeu, vreme de încă 37 de zile, sufletul merge să vadă sălașurile cele cerești și adâncimile iadului, fără să știe încă unde va rămâne, și numai în cea de a patruzecea zi se hotărăște sălașul până la obșteasca înviere. De aceea sunt foarte importante pomenire zilnică a celui mort la Dumnezeiasca Liturghie și milostenia care se face zilnic timp de 40 de zile. De bună seamă că nu este uimitor faptul că, după ce a trecut prin vămi și a sfârșit pentru totdeauna cu lucrurile cele pământești, sufletul trebuie dus cu adevărat în lumea cealaltă, într-o parte a căreia își va petrece veșnicia. Potrivit descoperirii pe care a făcut-o îngerul înaintea Sfântului Macarie al Alexandriei, Biserica face o pomenire aparte pentru cel răposat în cea de a noua zi după moarte (departe de simbolismul general al celor nouă cete ale îngerilor) fiindcă până atunci sufletului i se arată frumuseţile raiului, și numai după aceasta, pentru celelalte zile rămase până la patruzeci, i se arată chinurile și grozăviile iadului, înainte de a se hotărî, în cea de a patruzecea zi, locul unde va aștepta învierea morţilor și Judecata de Apoi. Şi spunem din nou că, aceste numere sunt o regulă generală, sau „modelul” celor ce se petrec după moarte și fără îndoială, nu toţi cei plecaţi întregesc neapărat această lungime de zile potrivit „regulii”. De fapt, știm că Teodora și-a întregit „drumul iadului” chiar în ziua a patruzecea – așa cum, este măsurat timpul pe pământ (Tainele veșnice, pag. 83-84). STAREA SUFLETELOR PÂNĂ LA JUDECATA DE APOI Unele suflete se găsesc într-o stare de pregustare a bucuriei și fericirii celei veșnice, iar altele -în frica chinurilor veșnice care vor veni pe deplin după Judecata cea de Apoi. Până atunci, încă mai sunt cu putinţă schimbări în starea sufletelor, mai ales prin Jertfa Cea fără de Sânge (pomenirea la Sf. Liturghie) și prin alte rugăciuni. Învăţătura Bisericii, despre starea sufletelor din rai și din iad înainte de Judecata cea de Apoi, este înfăţișată în cuvintele Sfântului Marcu al Efesului. Folosul rugăciunii, atât în Biserică, cât și în singurătate, pentru sufletele aflate în iad, a fost arătat în multe Vieţi ale sfinţilor și pustnicilor cât și în scrierile Patristice. În Viaţa Muceniţei Perpetua, din veacul al III-lea, de pildă, soarta fratelui ei Democrate, i-a fost descoperită în chipul unui vas mare plin cu apă, care era prea sus pentru ca el să ajungă acolo, din locul prea fierbinte și spurcat, unde era ţinut în strânsoare. Prin rugăciunea ei stăruitoare vreme de o zi și o noapte, fratele ei a putut ajunge la vasul cu apă și ea l-a văzut într-un loc luminos. Prin aceasta ea a înţeles că el fusese iertat de pedeapsă. (Vieţile sfinţilor, 1 febr. ; traducerea în lb. engleză a acestui pasaj în Orthodox Life, 1978, nr. 1, pag. 23-24) În viaţa unei pustnice, care a răposat în sec. al XX-lea, se află o relatare asemănătoare. Viaţa monahiei Atanasia (Anastasia Logaceva), fiica duhovnicească a Sf. Serafim de Sarov, povesteste: „Acum ea si-a luat osteneala rugăciunii pentru fratele ei trupesc, Paul, care s-a spânzurat când era beat. Mai întâi, ea a mers la cuvioasa Pelaghia Ivanova, (în cartea Arhimandritului Serafim Chichagov, Istoricul Mânăstirii Diveevo, St. Herman Brotherhood, 1978, pag. 530 si următoarele) care vieţuia în Mânăstirea Diveevo, ca să primească sfat de la ea despre felul în care putea să-i ușureze soarta fratelui ei dincolo de mormânt, care își pusese capăt vieţii celei pământești în chip nefericit și rușinos. După sfat, a hotărât următoarele: Maica Anastasia trebuia să pună zăvorul la chilia ei, unde să postească și să se roage pentru el, citind în fiecare zi de 150 de ori rugăciunea ‘Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te …’ La capătul a patruzeci de zile, ea a văzut o mare prăpastie, pe fundul căreia se afla o piatră plină de sânge, și pe ea stăteau doi oameni cu lanţuri de fier la gâturile lor. Unul dintre aceia era fratele ei. Când i-a spus Cuvioasei Pelaghia despre această vedenie, Cuvioasa a sfătuit-o să facă din nou aceeași osteneală cu postul și cu rugăciunea. După încă patruzeci de zile, ea a văzut aceeași prăpastie, aceeași piatră pe care ședeau aceeași doi bărbaţi cu lanţuri de fier la gâturile lor. Dar fratele ei era de data aceasta în picioare și umbla în jurul pietrei, dar apoi a căzut din nou pe piatră. Lanţul se mai afla în jurul gâtului lui. După ce i-a spus din nou Cuvioasei Pelaghia Ivanova despre visul ei, Cuvioasa a sfătuit-o să facă aceeași osteneală cu postul și cu rugăciunea pentru a treia oară. După încă patruzeci de zile, Anastasia a văzut aceeași prăpastie și aceeași piatră, dar de data aceasta se afla numai un singur bărbat, pe care nu-l cunoștea, iar fratele ei fugise departe de piatră și nu se mai vedea. Bărbatul care rămăsese pe stâncă a zis: ‘Este bine pentru tine. Ai mijlocitori puternici pe pământ.” După aceasta, Cuvioasa Pelaghia a spus: ‘Fratele sfinţiei tale a fost slobozit din chinuri, dar nu a primit binecuvântare.” (Citiri de suflet folositoare, iunie 1902, pag. 281) Sunt multe întâmplări asemănătoare în Vieţile sfinţilor și ale pustnicilor ortodocși. Dacă cineva este înclinat spre o gândire îngustă despre aceste vedenii, ar trebui poate să se spună că, de bună seamă, chipurile pe care le iau asemenea vedenii în vis, nu sunt neapărat priveliști „fotografice” ale căii sufletului, așa cum se află el în cealaltă lume, ci mai degrabă sunt priveliști care arată adevărul duhovnicesc despre îmbunătăţirea stării sufletului în cealaltă lume, prin rugăciunile celor rămași pe pământ. RUGĂCIUNEA PENTRU MORŢI Cât de importantă este pomenirea la Liturghie, se poate vedea din următoarea întâmplare: Înainte de dezvelirea moastelor Sfântului Teodosie de Cernigov (1896), ieromonahul (renumitul stareţ Alexei al Schitului Goloseevski, din Lavra Pesterii Kievului,care a plecat la Domnul în 1916) carea condus reînveșmântarea moaștelor, obosind în vreme ce stătea lângă moaște, a aţipit și l-a văzut înaintea sa pe Sfântul, care i-a spus: „Îţi mulţumesc fiindcă te-ai ostenit pentru mine. Încă te mai rog, atunci când vei sluji Sfânta Liturghie, să-i pomenești pe părinţii mei” -și i-a spus numele lor (Preotul Nichita și Maria). „Cum poţi tu, o, sfinte, să-mi ceri mie rugăciuni, când tu stai la Tronul ceresc și împlinești mila lui Dumnezeu faţă de oameni?” A întrebat ieromonahul. „Da, este adevărat,” a răspuns Sântul. Teodosie, „dar Jertfa adusă la Liturghie este mult mai puternică decât rugăciunea mea.” De aceea, panahidele, cât și rugăciunile făcute acasă pentru morţi le sunt de folos, căci sunt fapte bune făcute spre pomenirea lor, cum ar fi pomeni și daruri duse la biserică. Dar pomenirea la Sfânta Liturghie este de un folos aparte pentru ei. S-au arătat mulţi morţi și au mai fost și alte întâmplări care arată cât de folositoare este pomenirea morţilor. Mulţi care au murit în pocăinţă, dar cărora nu le-a stat în putinţă să-și dovedească pocăinţa în timpul vieţii, au fost sloboziţi de chinuri și au dobândit odihna. În Biserică se fac mereu rugăciuni pentru odihna morţilor, iar în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în rugăciunile care se fac în genunchi la vecernie, există chiar o rugăciune anume „pentru cei din iad”. (Viaţa Bătrânului Alexei în Pravoslavni Blagovestnik, San Francisco, 1967, nr. 1 (în lb. rusă)) Răspunzând la întrebarea „Există ceva care poate fi de folos sufletelor după moarte?”, Sfântul Grigorie cel Mare, în Dialogurile sale ne învaţă: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, Jertfa mântuirii noastre, aduce mari foloase sufletelor chiar și după moarte, putând da iertarea păcatelor lor în viaţa care va să vină. Pentru această pricină, sufletele morţilor cer uneori să li se facă Liturghii …. În chip firesc, calea mântuirii înseamnă să facem noi înșine, chiar în timpul vieţii, cele ce nădăjduim că alţii le vor face pentru noi după moarte. Este mai bine să ne pregătim ieșirea sufletului ca oameni liberi, decât să căutăm slobozirea după ce acesta se află deja în lanţuri. De aceea, trebuie să defăimăm această lume din toată inima noastră, ca și cum slava ei a trecut deja, și să ne dăruim jertfa noastră de lacrimi lui Dumnezeu în fiecare zi, așa cum jertfim Trupul și Sângele Lui Cel sfânt. Numai această jertfă are puterea să mântuiască sufletul de moartea cea veșnică, pentru că ea ne arată taina morţii Fiului Cel Unul Născut” (Dialoguri IV: 57, 60, pag. 266, 272-273). Sfântul Grigorie dă câteva exemple de morţi care s-au arătat celor vii, cerându-le sau mulţumindu-le pentru săvârșirea Sfintei Liturghii pentru odihna lor. De asemenea, odinioară, un întemniţat, a cărui femeie îl crezuse mort, și pentru care ea a dat pomelnic la Liturghie în unele zile, s-a întors din temniţă și i-a povestit ei cum fusese eliberat din lanţuri în unele zile-tocmai în zilele când i se făcuse Liturghia (Dialoguri IV:57, 59, pag. 267, 270). Sfântul Marcu al Efesului vorbește de asemenea despre rugăciunea Bisericii pentru morţi și îmbunătăţirea pe care o aduce în starea lor, dând exemplul rugăciunilor Sfântului Grigorie Dialogul pentru împăratul roman Traian, – o rugăciune însufleţită de o faptă bună a acestui împărat păgân. CE PUTEM FACE PENTRU MORŢI Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi și să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin Sfintele Liturghii, prin parastasele, pomenirile, milosteniile și rugăciunile Bisericii pentru ei. Iar cea mai importantă este pomenirea celor adormiți la Dumnezeiasca Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii și pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun și mai de seamă pentru morţi, decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la fiecare Sfântă Liturghie, și mai ales zilnic cum se face la sfintele mânăstiri. Au mereu nevoie de aceasta, și mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului pornește pe calea sălașurilor veșnice. Trupul nu simte atunci nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune. Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el și este recunoscător celor care le fac și este duhovnicește alături de aceia. O, rude și apropiaţi ai morţilor! Faceţi pentru ei cele ce le sunt de folos și cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu pentru împodobirea cea din afară a sicriului și a mormântului, ci pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care v-au fost apropiaţi și au murit, pentru biserici, unde se fac rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei morţi, purtaţi de grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră a tuturor, se află aceeași cale, și cât vom dori și noi, la rândul nostru, să fim pomeniţi în rugăciune! De aceea, să fim și noi milostivi faţă de cei morţi. De îndată ce a răposat un om, chemaţi grabnic un preot, ca să facă „Rugăciuni la ieșirea sufletului”, care se citesc tuturor creștinilor după moarte. Încercaţi, dacă vă stă în putinţă, să faceţi slujba de înmormântare în biserică, și să se citească Psaltirea la căpătâiul celui ce a murit, până la înmormântare. Nu este nevoie ca înmormântarea să se facă cu multe amănunte, dar bineînţeles că trebuie să fie întreagă, fără prescurtări. Nu vă gândiţi acum la voi și la cele ale voastre, ci la cel care a răposat, de care vă despărţiţi pentru totdeauna. Dacă în biserică se află câţiva morţi, în același timp, primiţi, dacă se propune, săvârșirea slujbei de înmormântare pentru toţi laolaltă. Este mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi în același timp, când rugăciunea celor apropiaţi, care se află adunaţi, va fi cu mult mai înfocată, decât dacă slujbele de înmormântare se fac pe rând, și din pricina lipsei de timp, ele sunt scurtate. Slujba trebuie să fie întreagă pentru că fiecare cuvânt al rugăciunii pentru răposat este ca o picătură de apă pentru omul cel însetat. În chip foarte hotărât, rânduiţi de îndată slujbele pentru pomenirea de-a lungul celor patruzeci de zile, adică pomenirea zilnică la Liturghie pentru perioada de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde se fac slujbe zilnic, răposatul a cărui înmormântare a avut loc acolo, este pomenit vreme de patruzeci de zile și chiar mai mult. Dar dacă slujba de înmormântare are loc într-o biserică, în care nu au loc slujbe zilnic, rudele trebuie să se îngrijească de pomenirea de patruzeci de zile acolo unde se fac slujbe zilnic. Este la fel de bine să trimiteţi contribuţii pentru pomenirea la mânăstiri unde are loc Liturghie și rugăciune permanentă. Dar pomenirea pentru patruzeci de zile trebuie începută îndată după moarte, când sufletul are nevoie în chip deosebit de ajutor prin rugăciune, și de aceea trebuie începută pomenirea în locul cel mai apropiat unde se fac slujbe zilnic. Să neîngrijim de cei care au plecat în lumea cealaltă înaintea noastră, ca să facem pentru ei toate cele ce ne stau în putinţă, amintindu-ne că „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Într-o zi, toată această lume stricăcioasă va ajunge la un sfârșit, și vor răsări zorile veșnicei Împărăţiei lui Dumnezeu, unde sufletele celor răscumpăraţi, unite cu trupurile lor înviate, vor trăi în veșnicie cu Hristos Cel nemuritor și nestricăcios. Atunci, bucuria și slava, pe care sufletele o cunosc acum în cer numai în parte, va fi înlocuită cu bucuria întreagă a noii zidiri pentru care a fost făcut omul. Dar, cei care, din cauza viețiilor păcătoase nu au primit mântuirea pentru care Hristos a venit pe pământ, vor fi veșnic chinuiţi în iad – dimpreună cu trupurile lor înviate. Sfântul Ioan Damaschin, în ultimul capitol al cărţii sale, Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, istorisește bine cea din urmă stare a sufletului după moarte: „Şi noi credem în învierea morţilor, pentru că va fi una cu adevărat, va exista o înviere a morţilor. Acum, când vorbim de înviere, înţelegem o înviere a trupurilor. Căci învierea este o ridicare din nou a celui care a căzut. Dar, dacă sufletele sunt nemuritoare, cum se vor ridica ele din nou? Dacă moartea se defineste ca o despărţire a sufletului de trup, învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul, și ridicarea din nou a fiinţei care pierise și căzuse. De aceea, chiar trupul care este stricăcios și pieritor, se va înălţa nestricăcios. Căci, Cel Care la început a făcut trupul din ţărâna pământului, nu este neputincios să-l ridice din nou, după ce acesta a pierit și s-a întors iarăși în pământul din care a fost luat prin hotărârea Ziditorului său …. Acum, dacă sufletul ar fi ales singur să intre în războiul pentru fapta cea bună, și cununa ar primi-o de unul singur. Dar, dacă el singur s-a lăsat în voia dezmierdărilor, el singur va fi osândit întru dreptate. Cu toate acestea, fiindcă sufletul nu a urmat fără trup nici fapta cea bună, nici patima, va fi drept pentru suflet și trup ca să primească răsplata împreună …. Asadar, cu sufletele noastre unite din nou cu trupurile noastre, care se vor face nemuritoare și vor alunga stricăciunea, ne vom ridica din nou și vom sta înaintea scaunului lui Hristos, la judecata cea înfricosătoare. Iar diavolul, împreună cu dracii săi, și cu omul său, adică Antihrist, și necredincioșii, vor fi aruncaţi în focul cel veșnic, care nu va fi un foc material, așa cum suntem obișnuiţi, ci un foc așa cum numai Dumnezeu poate să știe. Şi cei care au făcut bine, vor străluci ca soarele împreună cu îngerii, într-o viaţă veșnică împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, văzându-L și fiind văzuţi de El pururea, bucurându-se de o fericire nesfârșită care vine de la El, și lăudându-L, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în vecii vecilor nesfârșiţi. Amin.” (+Arhiepiscopul Ioan Maximovici) Sursa: https://www.sfaturiortodoxe.ro/sufletul-dupa-moarte/sufletul-dupa-moarte-soarta-sufletului-dupa-moarte.htm Visits: 1124Partajează asta:FacebookXApreciază:Apreciere Încarc... Similare Share