Explicarea Sfintei Liturghii – Heruvicul (II)
„Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viața Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija lumească acum să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngerești. Aliluia, Aliluia, Aliluia”.1
Să stăruim prin concentrarea inimii și-a minții la cântarea heruvimică din timpul Sfintei Liturghii, pentru că în acele momente, când participăm cu vrednicie la Preacuratele Taine, noi ne învrednicim de o cinste asemenea Heruvimilor. Heruvimii slujesc drept tronuri iar noi înscăunăm pe Hristos în inimile noastre și în timp ce aceia Îl susțin, noi purtăm în noi înșine pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Imnul heruvimic nu este doar măreț ci și mistagocic (tainic). Ca să avem atenția sporită și să lepădăm toate grijile lumești, trebuie ca în timpul Heruvicului să ne stăpânească zdrobirea de inimă și cugetarea: „Cine sunt eu, viermele, înaintea Stăpânirii lui Dumnezeu, Cel întreit în Persoane, Care S-a făcut om pentru mântuirea mea? Ce pot să ofer eu, săracul și nenorocitul, Stăpânului întrupat de la Care sunt toate darurile treimice nesecate, izvorâte din Jertfa de pe Cruce și comorile cerești nesfârșite, cu care mă îmbogățește pe mine și pe noi pe toți”?
Oare ne facem noi părtași Patimilor lui Hristos prin jertfa personală? Ne împărtășim cu vrednicie cu Preacuratele Taine? Dacă da, atunci suntem mai mult decât bogați, puternici, frumoși, luminoși, purtători ai cerului, plini de daruri, fericiți! Iată darurile treimice ale Sfintei Jertfe. Trebuie însă, ca înlăuntrul nostru să domnească cugetul smerit și inima zdrobită. Le dobândim pe acestea cu amintirea morții. Să ne gândim că până diseară putem muri, iar mâine nu mai suntem.
Atunci egoismul din noi va fi strivit, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci și în fața celorlalți creștini care ne înconjoară în biserică. Și împreună cu aceia, smeriți și noi și ei, și cu preoții slujitori, să oferim, ca niște robi netrebnici, adorare umilă Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Domnul Care S-a jertfit, ne cere să-i slujim toți cu o gură și o inimă și, puțini sau mulți, noi cei din Biserică suntem datori s-o facem și să-L preamărim într-un glas, precum îngerii și Heruvimii. Aceasta nu se mai întâmplă în zilele noastre la Sfânta Liturghie, nu mai suntem una, o inimă și un suflet. Din nefericire suntem împărțiți.
Ca mădulare ale Trupului lui Hristos să avem deci cugetele, mintea, limba, gura și inimile unite. Această minune o săvârșește harul dumnezeiesc dar numai cu aceia care-și strivesc egoismul și dobândesc o singură voință – cea a lui Dumnezeu. Că nu le avem pe acestea unite se vede foarte clar, în primul rând din neorânduiala de la Sfânta Împărtășanie, iar în al doilea rând din îmbulzeala pentru a lua anafură. „Freamătul” după încheiere a Sfintei Liturghii trebuie să fie îngeresc, latreutic, însoțit de îmbrățișarea iubirii, de iertare și îndelungă răbdare. Salutarea de despărțire pentru cel de lângă noi trebuie să fie ca aceea a Maicii Domnului pentru Fiul ei. Nu suntem străini și turmă necuvântătoare, ci frați și mădulare ale lui Hristos. Toate acestea le spun cu speranța că într-o zi, vom fi ca primii creștini ai catacombelor și ai prigoanelor: un suflet, o inimă și o gură.2
În Postul Mare, la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în loc de Heruvicul cunoscut cântăm următorul imn: „Acum Puterile cerești împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată, intră Împăratul Slavei. Iată, Jertfa tainică săvârșită, de dânsele este înconjurată. Cu credință și cu dragoste să ne apropiem, ca părtași ai vieții veșnice să ne facem. Aliluia, Aliluia, Aliluia”.3
Ceea ce cântăm la acest imn este o realitate sfântă.4 Pe Sfântul Disc se află deja Trupul și Sângele Domnului, cu adevărat „Împăratul Slavei”. De aceea și primim Darurile mai înainte sfințite îngenuncheați. Povestea odată un preot că la o Sfântă Liturghie a Darurilor mai Înainte Sfințite, în timp ce făcea Vohodul în tăcere, cu Sfintele în mâini, a simțit că Acestea se îngreunează tare, doborât de greutate, aproape că a îngenuncheat în mijlocul bisericii. L-a apucat tremuratul, de teamă să nu-i scape din mâini Cinstitele Daruri. Și plângând împreună cu oamenii, a început să-L roage în șoaptă pe Domnul, să-L implore să-i dea puterea să se ridice și să continue…. – Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului, a strigat…, că nu sunt vrednic să mă numesc slujitorul Tău, dar fă-mă ca pe Simon Cirineul, ca să -Ți ridic Crucea Cinstitului Trup și Sânge.
Și pentru că repeta cuvintele cu voce tare, zicea și lumea împreună cu el. Primind putere ușor, ușor, cu mare sforțare, emoție și multe lacrimi a adus Darurile pe Sfânta Masă. Locul strălucea și zeci de mii de îngeri psalmodiau doxologii de biruință pentru intrarea Împăratului Celui Mare Hristos care era pe Sfântul Disc. Și preotul a rămas mut, răpit și de nerecunoscut în urma acestor prefaceri dumnezeiești.5
Cât de minunat este slujitorul neprihănit al Celui Preaînalt și intrarea Domnului ca „Împărat al Slavei” și cât de zadarnice primirile pe care le facem conducătorilor lumești!
Precum îl primesc și-L înconjoară Puterile îngerești, la fel s-o facă și inimile noastre, adică să devină tron împărătesc pe care să stea Împăratul tuturor. Pentru a se întâmpla aceasta, însă, trebuie ca noi să fim următori îngerilor, martirilor, sfinților și lui Hristos. El a venit pe pământ fără însemnele deșarte ale conducătorilor pământului: oaste, prigoană, forțare și oprimare. S-a a rătat umil, încât oamenii nu L-au recunoscut și L-au răstignit.
Noi cei de astăzi, continuăm să cinstim idolii de hârtie ai conducătorilor și ai stăpânitorilor și puternicilor zilei, ai celor bogați, ai starurilor, ai politicienilor și ai atâtora care dețin diferite funcții în stat, în lumea aceasta, înșelătoare și deșartă. De două mii de ani ni s-a demonstrat în fapt că nici un sistem social sau ideologie filozofică lumească nu pot să dezlege problemele mari ale omenirii și să ne aducă pacea, bucuria și fericirea. Sistemele sociale și politice nu vor putea niciodată să salveze lumea. Hristos, Împăratul tuturor este singurul care poate s-o facă prin Jertfa și învățătura Evangheliei Lui neegalate.
De fiecare dată când se săvârșește Sfânta Liturghie și se cântă Imnul Heruvimic, Hristos vine cu Cinstitele Daruri de pâine și vin la Vohodul Mare, ca să Se ofere Jertfa pentru mântuirea lumii, iar noi creștinii din biserică suntem chemați să-L primim și să facem împreună cu El o îndoită călătorie.
Prima călătorie va fi intrarea triumfală în Sfânta cetate Ierusalim și acolo ținând în chip duhovnicesc frunzele de finic vom striga din adâncul sufletului și al inimii: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel, Israelul cel nou, duhovnicesc. (Ioan 12,13)
A doua va fi o peregrinare martirică și sângeroasă, de la Pretoriu la Golgota, de la poarta de miazănoapte a Sfântului Altar până la Ușile împărătești și deasupra Sfintei Mese. Și cât de neprihănite trebuie să fie inimile noastre pentru această călătorie martirică și înălțătoare împreună cu Hristos! Nici nu ne putem închipui cu câtă evlavie se săvârșea în timpurile primare Vohodul cel Mare! în mod special, la biserica Sfânta Sofia, priveliștea era mișcătoare. Împăratul și înalții demnitari, în timpul imnului heruvimic mergeau la ușa de miazănoapte a Sfântului Altar, fiind precedați de ripidele pe care le țineau copiii ce însoțeau pe slujitorii Celui Preaînalt la Vohodul Mare.
Așa cinsteau pe Împăratul tuturor. Descoperiți și desculți mergeau până în centrul Bisericii unde procesiunea se încheia, ca să se rostească cererile speciale.
Exista tradiția ca orice rege într-un asemenea moment de extaz, simțind cutremurul parusiei lui Hristos și al îngerilor, să se prăvălească la pământ cu coroana și veșmintele împărătești. Astăzi, dacă privim în jur și în inimile noastre vedem sărăcia duhovnicească ce ne lovește, iar întreaga noastră purtare mărturisește în ce măsură Dumnezeu este în noi și noi în El.6
Un părinte bătrân, pe nume Evloghie, mort în 1948, i-a descoperit unui ucenic că în timpul unei sărbători închinată Maicii Domnului, la Vohod a văzut o mulțime de îngeri adunându-se în bisericuța unde slujea, ca să tămăieze pe preot. Deodată, i s-a părut că ochii îl înșeală, deși inima îi era fericită și bătea de emoția sfântă pe care o trăia…. Maica Domnului era de față și ținea un minunat văl ceresc, acoperindu-l pe preotul slujitor și Cinstitele Daruri, pe Împăratul tuturor. Îngerii au început să tămâieze pe Maica Domnului, maiestuoasă și plină de frumusețe. Toată bisericuța strălucea de lumină, de mireasmă, blândețe și frumusețe mai presus de fire. După aceea, Vohodul s-a încheiat și toate au redevenit liniștite și pașnice, ca mai înainte. O liniște și o pace nemaiîntâlnite stăpâneau sufletul preotului, bisericuța, și întreaga fire.7
Există și un Imn Heruvimic care se cântă o singură dată pe an, la Liturghia din Joia Mare și este cunoscut de toți: Cinei Tale celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu părtaș mă primește. Că nu voi spune Taina Ta vrăjmașilor Tăi, nici sărutare Iți voi da ca Iuda… Ci ca tâlharul, mărturisindu-mă, strig Ție: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta.8
Cântarea se referă la Cina cea de Taină a Domnului împreună cu Apostolii, la trădarea lui Iuda și mărturisirea tâlharului. Este imnul reprezentativ al Joii celei Mari, când Iisus H ristos a instituit Taina Sfintei Euharistii.9
Un al patrulea imn, cel mai poetic, se cântă la Liturghia din Sâmbăta Mare. El exprimă taina adâncă a tăcerii și a așteptării Învierii: Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, fiindcă Împăratul împăraților și Domnul domnilor vine să Se junghie și să Se dea mâncare credincioșilor; și merg înaintea Lui cetele îngerești, cu toată Incepătoria și Stăpânia… Heruvimii cei cu ochi mulți și Serafimii cei cu câte șase aripi, fețele acoperindu-și și strigând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia.10
Este redat într-un limbaj cu adevărat sfânt, poetic, îngeresc.
Aici, inspiratul melod al Bisericii noastre este cuprins de o teamă înfricoșătoare înaintea Jertfei de pe Golgota, unde vede Preacuratul Trup al Domnului țintuit pe lemnul Crucii și Preacuratul Lui Sânge, împroșcând, udând și înroșind pământul, picătură cu picătură. El are foarte vii în minte, cuvintele pe care Domnul le-a zis ucenicilor Săi, că le va da hrană dumnezeiască, neprețuită și cerească: Trupul și Sângele Său.
Imnul poruncește să tacă orice vorbire și cuvânt al oamenilor, iar liniștea și tăcerea să se întindă peste toată creația, toți să stea cu frică și cu cutremur. Nici un gând și nici o grijă pământească să nu tulbure mintea oamenilor ci, cu răsuflarea tăiată, aceștia să urmărească evenimentul uimitor care s-a întâmplat acum în lume. Urmează „înjunghierea”, care oferă hrană Sfântă credincioșilor și toate puterile cerești merg înainte și îl înconjoară pe Hristos cu respect și slujire nemărginită și-L preamăresc cântând continuu Aliluia. La primele trei imne heruvimice observăm ceva comun: toate îl numesc pe Domnul împărat accentuând slujirea împărătească a Domnului Iisus Hristos.
Melodul heruvicului Sâmbetei celei Mari11– ÎI numește pe Domnul „Împăratul Împăraților”, nu din inspirația lui, ci din a Sfântului Apostol Pavel, care zice că „Domnul este Fericitul și Singurul Stăpânitor, Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor”(1Timotei 6,15).
„Împăratul împăraților” ÎI numește și Sfântul Ioan Evanghelistul în Apocalipsă 17,14. Se menține părerea că expresia aceasta era cuprinsă în imnul liturgic al Bisericii primare, pe care credincioșii îl cântau în timpul Tainei Sfintei Euharistii.
Aceasta înseamnă că Biserica îl mărturisea și-L preamărea pe Hristos din primele veacuri ca pe Împăratul și Domnul, Stăpânul Stăpânitorilor. Ca Stăpân absolut, Hristos dă sau ia demnitățile după voința Lui atotînțeleaptă și atotputernică. De la El vin toate stăpânirile pământului, de aceea i-a și zis lui Pilat: „N-ai avea nici o stăpânire asupra Mea, dacă nu ți s-ar fi dat ție de sus”(Ioan 19,11).
Apostolul Pavel a propovăduit că Iisus Hristos este Împăratul pe care Dumnezeu Tatăl L-a preaînălțat, așezându-L de-a dreapta Sa în Ceruri, „mai presus decât toată începătoria și stăpânirea și puterea și domnia, pentru că pe toate le-a pus sub picioarele Lui”(Efeseni 1,20). Și I-a dat Dumnezeu Tatăl „nume care este mai presus de orice nume de pe pământ și în cer și L-a numit Împărat pe Domnul, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de de desubt”(Filipeni 2,10).
Prin urmare, Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, egal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt era de sus Împărat și Stăpânitor a întregii făpturii văzute și nevăzute, veșnic și neschimbat.
Când, însă, S-a făcut Om și a adus jertfa cea mare, a întemeiat prin Sângele Lui, pe Cruce, o altă împărăție care n-a fost mai înainte și care a avut început și fundament pe pământ. Ea se înalță spre cerurile cerurilor, în vecii vecilor. Împărăția lui Dumnezeu și a Bisericii este și împărăția libertății, pentru că ea nu constrânge pe nimeni să devină cetățean al ei și nu ține pe nimeni cu forța. Acceptă, însă, pe aceia care vor să-L recunoască pe Hristos ca Împărat și Mântuitor al lor și să-L urmeze: „Cine vrea să vină după Mine, să-Mi urmeze Mie”(Matei 16,24). Dacă, după aceea, cineva își schimbă părerea și vrea să plece, este liber. Când Domnul i-a văzut odată șovăitori pe cei 12 ucenici i-a întrebat „Nu cumva vreți să plecați și voi?”(Ioan 6,67) Împărăția lui Hristos n-are granițe, garduri din sârmă sau santinele înarmate, ci fiecare este liber să devină cetățean al ei sau să plece, să-și declare liber și responsabil poziția. În numele libertății și al iubirii ne aflăm în Biserică și participăm la Sfânta Jertfă, primind pe Domnul ca pe Împăratul tuturor, pe drumul martiriului, al Vohodului Mare.
Un alt aspect important de consemnat este că prin Dumnezeiasca Liturghie și prin slujba înmormântării și al parastasului avem posibilitatea să ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Împăratului sufletelor celor adormiți, și să mijlocim necontenit pentru cei morți așa cum reiese din următoarea întâmplare:
Cu mulți ani înainte, o călugăriță m-a rugat să-i dau un canon ca să-l poată ajuta pe tatăl ei, care murise nespovedit și neîmpărtășit. Desigur îl pomenea la fiecare Sfântă Liturghie, făcea parastase și rugăciuni, voia însă, ceva mai mult. I-am recomandat următoarele: să citească în fiecare seară, afară de Duminică, canonul din prima sâmbătă a Triodului și la fiecare cântare să pomenească numele tatălui ei ca acesta să se bucure de mila lui Dumnezeu. De asemenea, să facă metanii mari și mici, cu închinăciuni. După ce au trecut aproximativ șase luni, la sfârșitul slujbei de dimineață, a mers la chilie să se odihnească.
Spunându-și rugăciunea deodată, pe neașteptate s-a trezit în casa părintească. Acolo, în bucătărie, l-a văzut pe tatăl ei trist și mâhnit. Chipul lui trăda o suferință nesfârșită. Să consemnăm că și monahia atunci când își făcea canonul și când pomenea la Sfânta Liturghie numele lui simțea în sufletul ei neliniște și multă mâhnire, ca și cum ar fi fost zbuciumul sufletului tatălui ei.
Când l-a văzut așa supărat, s-a apropiat de el și l-a întrebat: – Tată, ce faci? Cum te simți? Ești bine aici unde te afli?
Tatăl i-a răspuns cu o voce stinsă că se află într-un loc întunecos, sumbru, fără ușurare, mângâiere și speranță. – Dar de ce tată? Acolo nu este lumină? Nu-L vedeți și voi pe Dumnezeu ca să vă bucurați și să vă ușurați? Acela i-a răspuns mâhnit: – Alții sunt cei care-L văd pe Dumnezeu și se bucură de lumină, dar se află în altă parte; noi aici, n-avem nici o mângâiere și nici o speranță, și a început să plângă. Niciodată nu-l văzuse plângând atât de tare și atât de nenorocit. I se sfâșia inima privindu-l și l-a întrebat: – Tată, spune-mi, cum pot să te ajut? Ce să fac pentru tine?
Atunci acela i-a făcut o metanie adâncă, i-a sărutat mâna înainte să apuce s-o tragă și cu ochii plini de lacrimi i-a zis: – Iți mulțumesc copila mea pentru canonul pe care îl citești și pentru toate câte faci pentru mine căci mult mă ușurez. Brusc a dispărut și călugărița s-a trezit în chilia ei, simțind pe mâna dreaptă sărutarea tatălui. Și atunci, aceea a strigăt: O, Doamne, Împăratul tuturor, Domnul și Părintele celor vii și al celor morți, mântuiește-l pe tatăl meu!12
Noi, aici, pe pământ, primim la Vohod pe Împăratul tuturor și închipuim pe Heruvimi, ca să fim primiți de-a dreapta Sa. Ziua aceea pentru cei mântuiți va fi nesperată, neapusă, veșnică și însorită. De aceea, să cercetăm Sfânta Scriptură, să luăm aminte în toată vremea la gândurile, simțirile, privirile și mintea noastră și să purtăm duhovnicește lupta cea bună. Apoi, să fim îndelung – răbdători, să fim îngăduitori față de slăbiciunile aproapelui, să credem în Persoana divină a lui lisus Hristos și în mila Lui, să nădăjduim, să miluim, să postim, să ne înfrânăm și să ne rugăm neîncetat cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.
Într-o Duminică, marele Eftimie a slujit Sfânta Liturghie împreună cu ucenicul său, părintele Dometian. Au citit Apostolul și Evanghelia, Ectenia cererilor și au ajuns la Imnul Heruvimic. Atunci s-a întâmplat o minune înspăimântătoare și înfricoșătoare. Toți călugării prezenți, fără excepție, au văzut brusc coborând din înălțime, din turla bisericii, o flacără uriașă, ca un val întins sau ca un nor aprins, înconjurându-i pe marele Eftimie și pe preotul Dometian în mijlocul Sfântului Altar. Mai mult, s-au înspăimântat când i-au văzut făcând Vohodul Mare înconjurați de flăcări și mișcându-se în mijlocul lor. Au căzut toți cu fața la pământ, pentru că nu puteau suporta lumina și strălucirea flăcărilor care-i învăluiau pe cei doi vrednici slujitori.
Această imagine ne amintește de Schimbarea la Față a Domnului pe Tabor. Cei doi slujitori purtători de lumină și învăluiți de flăcări, au rămas în această stare până la sfârșitul Sfintei Liturghii. Mai înfricoșător, însă, a fost momentul împărtășirii.
Cum să se apropie frații în fața acelei priveliști. Picioarele le tremurau, ochii se minunau, mintea se afla în extaz iar inima era plină de bucurie și pace. Cerul, Raiul, Biserica Triumfătoare, Ierusalimul de sus, slava de sus, toate erau prezente înlăuntrul lor. N-au putut descrie frumusețea și fericirea pe care le-au trăit în timpul acelei Liturghii! Cine ar putea să descrie cele pe care „ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a a uzit’”? Deci au văzut și au trăit atât cât Dumnezeu a îngăduit acelor frânturi de vase însuflețite și alese.13
Preotul înalță Cinstitele Daruri bucurându-se de această cinste,12 dar și împovărându-se cu grea responsabilitate! Dacă ochii sufletului nostru ar fi asemenea privirii sfinților, am vedea la Sfânta Liturghie focul necreat al dumnezeirii, norii aprinși ai Duhului Sfânt, dar și mulțimea nemărginită a îngerilor și-a sfinților luminând biserica, stând lângă fiecare dintre noi, întărindu-ne și îndemnându-ne la credință, pocăință și dragoste sfântă, să trăim pentru viața veșnică, Dumnezeiasca Liturghie de pe pământ.
Pr. Silviu State
Surse:
1). Liturghier tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.158;
2). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Dumnezeieștii Liturghii”, Editura Bizantină, București, 2005, pp.198-199;
3). „Liturghier”, op.cit., p.314;
4). Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol 3, Editura Bizantină, București, 2009, p.220;
5). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p 200;
6). Ibidem, p. 201;
7): Arhimandritul Ioanichie, „Patericul Athonit”, Koufalia, Tesalonic, 1992, p.100, conform Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.202;
8). „Liturghier”, op.cit. p. 234;
9). Ioannis Foundoulis, op.cit., pp.219;
10). „Liturghier”, op.cit., pp.234-235;
11). Ioannis Foundoulis, op.cit., pp.216-220;
12). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., pp.202-206;
13). Matei Langhis, „Marele Sinaxar”, op.cit., vol 1, Atena, 1992, p.495, conform Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.206.