FERICIŢI CEI DE DINCOLO!
Prea mult stă de vorbă uitarea cea cruntă cu amintirea celor dragi şi totuşi nu poate să ucidă acele tulburătoare priviri ce te ţintuiesc de dincolo, mistuindu-ţi fiinţa într-un cumplit şi răvăşitor dor!
Căci ce poate fi mai tragică decât neputinţa de a le striga deznădejdea noastră de aici, celor de dincolo şi să le spunem că în acele vremuri „fericite” când eram dimpreună, iadul se arăta a fi mai milos cu noi, lăsându-ne să aşteptăm în anticamera fricii, a neîncrederii, a foametei, a apostaziei şi a urii, neoferindu-ne încă neantul, pe care iată astăzi ni-l dăruieşte cu o nedisimulată generozitate!
Oare cei dragi de dincolo ne văd cum ne zbatem neputincioşi în lava rece a indiferenţei ce ne preface încet, încet din oameni în statui? Prizonieri încătuşaţi în spaimele necunoscute ale unei alte omeniri. Lume oarbă ce merge înainte cu mâinile întinse, pipăind îngrozită viaţa ce se-nchide în jurul ei, atingând-o dureros cu degetele obosite de atâta drum nevăzut şi totuşi cumplit de speriate de ceea ce simt în bezna ce le înconjoară.
În vremea aceea „bună” unde prin noianul de griji mai aveam timp să ne mângâiem reciproc, ştiam cu toţii că viaţa ne era întemniţată şi că realitatea nu era decât fluturele răzleţ al adevărului spus în şoaptă şi că şoapta însăşi era refugiul libertăţii noastre.
Cum şi unde mai aveam noi tinerii de atunci forţa aceea tainică ce ne plămădea fiecăruia mici vise, trepte invizibile făcute în plin coşmar al vieţii, pe care urcam neştiuţi, fiecare la cerul lui? Iar voi ce încă nu ne părăsiserăți, voi care în anii tinereţii voastre aţi cunoscut şi v-aţi bucurat de acel strop de libertate căzut din senin pe obrazul brăzdat de necazuri şi nefericiri al ţării, de unde aveaţi tăria să fugiţi în trecutul vostru? Trecut ce tocmai apusese sângerând! Toate erau posibile pe atunci în acea „fericită” vreme, căci nimeni încă nu reuşise să ne stingă zarea creştină şi să ne ucidă memoria! Eram într-adevăr cu toţii fericiţi căci încă mai aveam refugii!
Ce neînvinse speranţe, flori sufleteşti a căror rouă în plină beznă a lumii, torcea la sânu-i răbdarea, ca din ea să se nască ceva mai frumos şi mai puternic: visul!
Care să fi fost oare candela neştiută de la care ne-mpărtăşeam tainic cu acea lumină vie ce ne mângâia pe toţi în parte şi dimpreună deopotrivă, făcându-ne să străbatem în mod nevăzut bezna lumii ce ne-nconjura?
Să fii fost oare mormintele proaspete, tăcute, fără de cruce şi lumânări, ale celor ce-şi coborâseră sub ţărâna neiertătoare: viaţa, tinereţea, nădejdea, credinţa şi mai ales iubirea de ţară, ca astfel să înalţe cât mai sus şi cât mai aproape de Dumnezeu sufletul cinstit şi neîntinat al neamului? Mut cimitir dar din a cărui suferinţă mai trăia şi cerul!
Fericiţi voi cei de dincolo, căci în tăcere aţi urcat drumul Golgotei pe drumul suferinţei ce v-a izbăvit şi vai nouă celor de azi, ajunşi bieţi Sisifi ce-şi cară rătăciţi povara! Termite speriate ale marelui muşuroi care aleargă neîncetat către cumplitul Nicăieri! Suflete zdrobite de cohortele nestăvilite şi atroce a atâtor prezenturi simultane, blestemate să nu nască niciun viitor!
Fericiţi voi cei de dincolo, căci după gratiile puşcăriilor unde eraţi întemniţaţi aveaţi puterea de a vedea cerul şi vai nouă care-n plină „libertate” nu-l mai zărim!
Fericiţi voi cei de dincolo care eraţi prin nădejde şi credinţă: UNA! Şi vai nouă celor de azi care prin deznădejde şi disperare am ajuns TOTUNA!
Dan Puric