Întru aceasta vor cunoaște că sunteți ucenicii Mei…
Nu este alt semn mai adevărat care să arate că noi suntem cu adevărat ai lui Hristos ca iubirea vie, împrospătată și îmbogățită zilnic. Pâinea nu strigă, nu se laudă, nu se preface! Ea se dăruiește cu totul tuturor, întâi prin mireasma ei, apoi prin gustul ei. Cel flămând nu are nevoie de o fotografie a pâinii, nici de o frumoasă descriere a pâinii, ci are nevoie chiar de pâine.
Frații mei, oare noi putem înțelege că cei din jurul nostru nu au nevoie nici de firma noastră frumoasă, nici de chipurile sau laudele noastre, ci au nevoie de Pâinea noastră, adică de Hristos. Toți cei care ne înconjoară au nevoie de Iisus cum au nevoie de pâinea zilnică spre ființă. Putem noi înțelege acum cât de mare este datoria noastră față de Pâine și față de cel flămând, ca să-i putem apropia? Față de Hristos, pe Care trebuie să-L ducem lumii și față de o lume pe care trebuie s-o aducem la Hristos? De răspunderea veșnică pe care o avem pentru datoria aceasta nu ne poate despovăra veșnic nimeni, ci numai împlinirea ei cu adevărat. Cel flămând cunoaște că cineva are pâine numai prin faptul că i-o dă, iar el se satură. Noi nu vom aduce niciodată cinste lui Hristos, nici nu ne vom împlini datoria față de Dumnezeu și față de semenii noștri doar prin vorbe, fără fapte.
Oricât de lăudate ar fi credința noastră, învățătura noastră, calitățile noastre, dacă oamenii nu văd în faptele noastre, în umblarea și trăirea noastră, miezul gustos și mireasma plăcută a unei vieți în Hristos, în zadar este totul! Mai bine nu ne-am făli cu nimic, nu am vorbi, nu am predica, dacă în viața noastră lipsește Hristos, dacă în loc de pâine avem piatră și în loc de pește avem șerpi (Matei, 7,9-10)!
Ceea ce vă spun acum vouă îmi spun și mie și tuturor: Flămânzii s-au scârbit de vorbe! Ei vor pâine! Lumea s-a săturat de predici, ea are nevoie de Hristos! De ce nu înțelegem noi înșine ceea ce ne luptăm să-i facem pe alții să înțeleagă?!
Și ce înseamnă asta? Înseamnă a ne umple mai întâi pe noi înșine de Hristos și de virtuțile Lui în toată trăirea noastră cu fapta și apoi a-i face și pe alții să ajungă tot așa. Nu vorbe, ci fapte se cer! Altfel cuvintele rămân numai o firmă frumoasă, iar practic, dincolo de vorbe nu este nimic.
Prin ce va cunoaște atunci lumea că noi suntem ai lui Hristos?…
(Lacrimă și Har. Preotul Martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, 2010, pag 167-168)