Am dori să prezentăm începutul Misiunii Ortodoxe în penitenciarele din Italia amintind atmosfera anilor 2004 – 2007 când se vorbea pe toate canalele de televiziune despre il «caso romeno». La acea dată exista o permanență de 3000 (circa) români în penitenciarele din Italia. Dossier-ul referitor la emigrație, Caritas Migrantes, prezenta în 2006 ca fiind 1.650 români în închisorile italiene iar în 2009 fiind 2.729, numărul fiind într-o continuă creștere. Dintr-un studiu al Ministerului de Interne italian între anii 2004 și 2006 românii rezultau pe primul loc în ceea ce privesc omuciderile voluntare, violențele sexuale, furturile în locuințe și magazine, tâlhării. Raportul Viminale  din 2007 indica faptul că românii (care erau 12% din populația penitenciarelor la acea vreme) aveau o rată de infracționalitate aproape dublă față de ceilalți emigranți, reprezentând o treime din totalul denunțurilor. Ceea ce a îngrozit Italia la acea vreme era violența cu care se făceau spargerile în apartamente: infractorii români intrau peste persoane și le torturau ori cu fierul de călcat încins ori cu bâta de baseball. În unele interceptări telefonice poliția avea înregistrări ca de exemplu: „Se non parlano rompetele le gambe senza ammazzarli. Morti non ci servono. Constrigeteli a dirci tutto sulla cassaforte e suoi gioielli”.

          O emergență criminală s-a verificat în mod particular la Roma, guvernul de atunci avea instrumente legislative precare și neadecvate. Pe acest fond s-a discutat la o adunare protopopială la Roma împreună cu Mitropolitul Iosif Pop venit într-o vizită pastorală. S-a pus problema asistenței mai multor categorii de persoane dezavantajate care aveau nevoie de asistență printre care și deținuții români. IPS Iosif a spus atunci că ar trebui fiecare să își ia o atribuție de asistență pastorală pentru categorie de persoane față de care ar putea să se ocupe. Părintele Bogdan Petre a ales să se ocupe de cei întemnițați de la Roma. A răspuns afirmativ dar nu știa de unde să înceapă. Cu o scrisoare de recomandare a Mitropolitului Iosif a bătut la poarta închisorii Rebibbia Noul Complex din Roma. A trebuit să aștepte mai mult de un an de zile deoarece magistratul de supraveghere „nu era convins” de capelanul catolic de la acea vreme. Printr-o insistență a doctoresei Luisa Giustiniani (directoarea educatorilor penitenciarului) în cele din urmă s-a reușit intrarea lui Petre Bogdan ca și capelan în Institut. După un alt an, prin mijlocirea prefectului Sorbilli Lasco s-a obținut Null Osta permanent capelanului nostru. În primii cinci ani părintele Bogdan a mers singur, săptămână de săptămână în Rebibbia, fără nici un colaborator. Cazurile celor întâlniți la acea vreme erau foarte grele tratându-se de crime odioase, furturi bancare (utilizând Skimming și Phishing), prostituție și droguri pe nivel național italian și internațional. Încarcerații veneau mai mult să socializeze între ei, era o oportunitate să iasă din celule. Veneau și pentru comisioanele ce le erau făcute în raport cu familiile și avocații. În fiecare capelă la acea vreme se adunau în medie între 40 și 60 de deținuți(!). În primele dăți se avea prezența unui asistent penitenciar. Institutul Rebibbia este ca un mic oraș împărțit în sectoare distanțate „kilometric” unele față de altele. În Rebibbia fiecare sector are capela lui. Programul era aproape mereu același. Se cărau gențile cu toate cele necesare Slujbelor (icoane, cărți, sfeșnice, fețe de altar și analoage etc., etc.) de-a lungul unor coridoarelor interminabile. Se făcea la început Pavecernița Mică iar mai apoi s-a întocmit un Canon de pocăință pentru cei închiși. Se citea Evanghelia de duminică care se explica la nivelul celor prezenți cu o aplicație de ieșire din mentalul lor infracțional. Se lăsa mai apoi spațiu pentru discuții și explicații. Se încheia cu agenda în care se scriau numere de telefoane și mesaje pe care părintele Bogdan trebuia să le transmită și apoi să le aducă celor interesați. La acea vreme existau niște „personaje” din lumea interlopă care nu se lăsau prea mult convinși de un preot tânăr și ne-experimentat în cele din lumea lor. Existau și infractori care știau de frica lui Dumnezeu și se pocăiau pentru că aveau nevoie să obțină favorul lui Dumnezeu spre beneficiul eliberării. Dar erau și tineri „pseudo-nevinovați” care și-au schimbat viața dând dovadă de înnoire comportamentală atât pe perioada detenției, cât și după eliberare – aceasta verificându-se din întâlnirile ulterioare pe care părintele le-a avut cu ei. Fervoarea părintelui care friza inconștiența a împletit multe greșeli de procedură cu convertiri incredibile. Primii colaboratori au apărut în anul 2010 în persoanele lui Ioan Birsan și Adrian Guriță. Din acel moment misiunea s-a întărit și s-a ușurat în multe privințe. Părintele a fost degrevat de comisioanele telefonice și financiare. Chiar și purtarea „bagajelor liturgice” ce trebuiau cărate pe distanțe lungi a constituit un ajutor și o consolare pentru întâiul venit. S-au adăugat celor doi voluntari de-a lungul timpului mulți alții, în prezent având sprijinul diaconului Andrei Sfredel și a studentului teolog Ionuț Nechita.   

În anul 2009 părintele Bogdan a reușit să intre la Rebibbia institutul feminin pentru asistența româncelor ce se găseau acolo într-un număr destul de mare (90 internate). La acea vreme majoritatea româncelor erau arestate pentru înșelăciuni agravate (în raport cu bătrâni italieni), părtășie la tâlhării calificate (furnizare de chei și coduri de acces), trafic de prostituție (proxenetism). Datorită indisponibilității capelanului catolic pentru aproape trei ani s-a slujit într-o sală de colocviu a avocaților ce întâlneau deținutele. Slujbele erau asemănătoare cu cele de la Institutul masculin. Nevoile acestora erau mai mari în raport cu familiile lor. Majoritatea aveau copii în România sau în Italia. Aveau nevoie de bani pentru că Institutul penitenciar dădea de lucru favorizând italiencele. Și aici părintele a întâlnit o gamă foarte variată de conștiințe. Cele mai sadea infractoare se consolau că și-au depășit culpa prin spovedania lor directă către Dumnezeu. Erau culpabile doar în fața legii dar nu și în fața lui Dumnezeu care le iertase. Cele care aveau culpe de gravitate-medie se căiau în biserică dar în celule și în ambianța carcerară se comportau ca niște lidere ale infracționalității creându-și privilegii și întâietate. Cele care făcuseră infracționalități prin omisiune sau erau semi-nevinovate, paradoxal, aveau conștiința cea mai încărcată și se comportau cu străduință de îmbunătățire morală și schimbare evanghelică. Părintele în această misiune de asistență a deținutelor a avut privilegiul de a fi însoțit și mult ajutat de voluntare de la parohia „Botezul Domnului” din Fonte Nuova în persoanele doamnei preotese Lorena la început și mai apoi a preotesei Ioana (Dumnezeu să o odihnească! – care la vremea aceea era o copilă), a lui Doina Ilașcu și a lui Cati-Liliana Bahamet. Exemplul acestor surori de credință a ajutat mai mult decât predicile și tacticile pastorale de convertire pe cele asistate. Explicarea Evangheliei și povestirile din viața concretă a surorilor voluntare a mișcat inima multor deținute. Este adevărat că harul simțit la închisoare, în condiții de abandon și suferință schimbă mult mai ales persoanele ce sunt sensibile sau disperate. Dar a fost o sămânță de înviere sădită în sufletele acelor mame a căror copii se aflau da 2000 kilometri distanță. Acele semințe de bună-vestire au dat rod înzecit, multe după eliberare scriind sau telefonând la parohia din Tor Lupara și povestind că începuseră să-și ducă copiii la biserică duminica și să se roage cu ei acasă seară de seară.   

Încă de la începutul acestei diaconii Prea Sfințitul Siluan și-a manifestat un interes de privilegiu. În primii ani începând cu 2006 a fost prezent la fiecare praznic al Nașterii Domnului și al Sfintelor Paști. De fiecare dată ne-am întâlnit cu deținuții din toate sectoarele în biserica centrală numită „Pater noster”. Episcopul nostru Siluan a impresionat de fiecare dată pe deținuții din institutul masculin prin pildele și povestirile expuse în cadrul slujbelor festive (lucru care nu este deloc ușor în raport cu acest tip de tineri „unși cu toate alifiile vieții”). Prezența Prea Sfințitului a îmbunătățit la nivel instituțional relațiile cu direcțiunile penitenciarelor. Darurile de cărți, cruci, calendare a dat bucurie de sărbătoare și speranță de reabilitare celor considerați și binecuvântați.

În cele două posturi mari s-a avut colaborarea și asistența părinților Ioan Gherasimescu (Roma III) și a părintelui Lucian Vasilache (Marcelina) ce au spovedit și catehizat (uneori cu timp și fără timp) pe cei întemnițați. Se simte nevoia de o colaborare prin rotație a preoților din Roma-Lazio în această misiune atât de solicitantă și de anevoioasă. Uneori părintele Bogdan, datorită unor obligații de familie sau parohie nu poate merge în penitenciar. În acele zile nu este înlocuit de nici un preot. Și acest lucru se resimte în mijlocul celor ce îl așteaptă pe Domnul Iisus în (prin) persona preotului. Se simte de asemenea nevoia de o colectă de bani periodică pentru cei mai nevoiași care sunt privați de cele mai elementare produse de igienă. Parohia de la Tor Lupara după mai bine de 12 ani dă semne de oboseală în această diaconie întrucât enoriașii resimt tot mai mult criza economică și cei care (aceiași mereu!) sunt responsabilizați nu pot să ducă (în puțini) soarta a zeci și zeci de nevoiași-deținuți.

Am avut uneori bucuria să avem la marie praznice oaspeți dintre confrații noștri întru slujire preoți (Vasile Bobiță, Ioan Florea, Ilie Ursachi, Ștefan Simeon, Alexandru Apetrei) dar cel mai convins a fost și este, pe vremuri părintele Dionisie, mai apoi părintele Atanasie și astăzi Prea Sfințitul Atanasie care uneori (spre rușinea noastră) se auto-invită la Slujbele de la închisoare și întrebă mereu cum merge misiunea și ce se mai întâmplă cu unii dintre deținuți.

O soră care a ajutat organizarea corului pentru marile festivități celebrate în penitenciar a fost Vanda Eugenia Mitanca. În toate posturile în timp ce se spovedea contemporan se făceau aceste repetiții de pricesne sau colinde astfel încât deținuții în zi de Praznic se simțeau participanți activi, nu doar asistenți pasivi, la Eveniment.  

Ar fine nevoie și de mai mulți misionari care prin rotație să susțină activitatea misionară în penitenciarele de la Roma referindu-ne și la Regina Coeli și la Casal del Marmo (dar cred că și în alte părți ale Italiei). Ne rugăm pentru nașterea de vocații în acest câmp de lucrare arid-mântuitoare.  Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini (Matei 9, 37). Considerăm că acești tineri au niște potențialități-umane extraordinar de mari (dar) care le-au fost deviate. Recuperarea lor – mai ales ținând seama și de experiența lor – ar putea fi un mare beneficiu pentru Biserica noastră Ortodoxă și pentru societatea din care fac și vor face parte. Din păcate unele secte neo-protestante se ocupă mai mult de categoriile defavorizate (inclusiv de comunitatea romilor) ale lumii actuale, cu beneficii în perspectivă.

Am dori să lansăm o campanie „Nouă ne pasă de cei închiși” la care să adere fiecare cu ce poate timp, bani, cărți, produse igienice, relații cu Ambasada, avocați, cazare pentru o noapte sau două pentru rudele celor ce îi vizitează. Putem di contactați direct la parohie.

Cea mai grea parte a misiunii pentru cei întemnițați este cea post-detenție. Întrucât nu avem o structură de ospitalitate cei externați se găsesc în moment de mare debusolare. Tranziția este dramatică. Cei ce nu au rude sau susținători nu știu cum să se orienteze în primele zile după eliberare. Sunt dezorientați după multe luni sau ani de clauzură. Chiar sunt în imposibilitatea de a găsi banii pentru prima noapte de ostello la Roma sau de bilet de autobuz / tren. În primii ani am avut cheltuieli și de 3 mii euro la an tocmai pentru că am contribuit la corespondența mediată-telefonic cu cei din România dar am ajutat zeci și zeci de peroane descarcerate să tranziteze către destinația către care intenționau să se îndrepte.

În toată Italia actual sunt mai mult de 70 de capelani ortodocși români care frecventează penitenciarele din zona lor de pastorație. Majoritatea au depășit obstacolul birocratic de intrare în institutul de interes. Este adevărat că intră sporadic, unii de două ori pe an, alții în preajma celor patru posturi, alții o dată pe lună, alții săptămânal. Unii intră cu articolul 17 (voluntari) alții cu Nulla Osta. Unii  intră pe cont propriu alții prin asociațiile catolice. Și pentru o persoană și pentru o sută merită efortul accesului. Numai cei uitați de timp și de oameni apreciază vizita și ajutorul cuiva și numai pentru câteva minute la intervale mai mari sau mai mici de timp.

Această misiune pare că începe să se îmbunătățească chiar în această perioadă în care descrește populația românilor din închisorile italiene. Cu retragerea multor tineri în Germania și Marea Britanie, foarte mulți din păruta delicvenței românești se retrage în aceste țări, mai ales în Țările Scandinave. Acolo este o piață economică în desfacere și multă nevoie de brațe de muncă. Nivelul  economic al populațiilor scandinave este deocamdată în expansiune. Totodată delicvența românească vizează acele țări pentru că pedepsele sunt extrem de scăzute și standardele de recuperare și incluziune socială sunt dintre cele mai înalte. Dacă România alocă 17 euro pe zi,  Danemarca alocă 178 euro, Irlanda – 193 euro, Lichtenstein – 230 euro, Luxembourg – 176 euro, Olanda – 215 euro, Norvegia – 330 euro, Suedia – 260 euro. Dacă în România există un gardian la 300 de deținuți, în țările menționate mai sus există un gardian la 3 deținuți. Iar detenția implică în recuperarea fiecărui deținut învățarea și practicarea unei meserii calificate (la alegere din 7) care este remunerată. De asemenea învățarea folosirii unui instrument muzical (la alegere din 7), făcând parte dintr-o formație muzicală. Detențiile sunt într-un fel de semi-liberate, asistenții penitenciari nefiind paznici ci mai degrabă asistenți sociali, consulenți de muncă. Diferența între sistemul penitenciar din România și Italia este abisal diferit de cel din Țările Scandinave, tinerii români muncitori sau infractori în momentul de față au această orientare. În Italia și România Biserica Ortodoxă trebuie să preia atribuțiunile Statului în ceea ce privește educarea, formarea și recuperarea, chiar incluziunea acestor oameni mai puțin binecuvântați decât alții. Familia Bisericii pentru mulți ar putea fi prima (dacă nu unica) familie pe care aceștia au avut-o și o au în istoria vieții lor. Nouă chiar ni se spune de către unii când intrăm în penitenciar că suntem unicele lor rude, singurii care îi vizităm și se interesăm de ei.   

Prin vizualizarea acestor rânduri pe site-ul Episcopiei noastre nădăjduim să întâlnim colaboratori-voluntari  și oameni de bunăvoință care să ne dea sugestii de proiecte în branșa asistenței deținuților ortodocși din Italia.

Vă mulțumim și vă așteptăm!