Contemplarea și vizionarea

În timpul liturgic al marilor praznice, Biserica ne așază înainte o hrană duhovnicească de o consistență deosebită; aceasta are o mare varietate, astfel încât fiecare creștin poate gusta din ea, atât cel care se găsește la începutul vieții spirituale, cât și cel care se hrănește cu miezul dogmelor și al misticii. Are o gamă largă de sortimente, care constă în Cele Șapte Laude, și care, pe cât timpul liturgic curge spre împlinirea sa, conținutul lor, al cântărilor, al canoanelor, al mistagogiei crește puternic în intensitate; de exemplu, la marile praznice de iarnă, adică la Nașterea Domnului, Tăierea Împrejur și Sfântul Vasile, la Botezul Domnului, săvârșim Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, iar Înseși Sărbătorile sunt anunțate de Catavasii și Lecturi cu săptămâni bune înainte. Se prezintă și sub diferite forme cultuale și artistice, cum ar fi colindele de la Nașterea Domnului și de la Iordan, Urăturile de Anul Nou, Mersul cu Icoana și Crucea pe la casele credincioșilor, Molitfele Posturilor. Acestea sunt specifice celor două mari Posturi din An, Postul Nașterii și Postul cel Mare; și se mai potrivesc și cu Sărbătoarea Bobotezei. Lor li se mai adaugă Icoana Praznicului, care ne înfățișează prin culoare, ceea ce textele descriu prin cuvinte. Dacă reușim să conștientizăm măcar o parte din ele, atunci ne uimim de bogăția hranei duhovnicești pe care Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică ne-o oferă cu generozitate. Ne uimim de mărinimia Dumnezeului nostru.

Știința privirii unei icoane se numește contemplație

Omul așezat duhovnicește, care rostește rugăciunea cu mintea și o simte cu inima, se bucură de tot și de toate, și-L intuiește pe Creator în întreaga Sa operă; dar, mai mult, taina Cuvântului se trăiește în fața icoanei în care se vede cum milostivirea divină se revarsă prin Dumnezeu-Omul în creație. Orice icoană care-L are ca și Subiect pe Mântuitorul și pe Maica Sa, concentrează în sine un act mântuitor, o coborâre a Divinului în creație, și orice icoană a unui Sfânt și a Maicii Domnului ne arată o lucrare personalizată în care, omul urcă spre Originea sa. De aceea, icoana Bisericii este unul dintre marile daruri pe care Hristos ni le-a făcut la Nașterea Sa, și de aici la orice praznic.

Erminia prevede ca în centrul icoanelor praznicale să fie Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, a Sfintei Treimi, a Maicii Sale. Indiferent de vârsta Pruncului și a Fecioarei Maria, ei sunt centrul de greutate al unei scene biblice, de aceea ochii creștinilor se ațintesc asupra lor[1].

Știința privirii unei icoane sau a ceva care este de dincolo se numește contemplație, termen care înglobează semnificații bogate și diferite în conținut. Acum, cred că este bine să ne amintim că fiecare din marile religii ale lumii și-a dezvoltat o spiritualitate proprie, în care contemplația are un conținut și un scop diferit. La hinduși se vorbește de nirvana, la greci de contemplarea Ideii și a adevărului, la taoiști de altceva, în ș.a.m.d. Niciuna nu a ajuns la Adevărul din creștinism, înțeles și propovăduit corect doar în Biserica Ortodoxă, care păstrează și transmite prin Sfântul Duh experiențele mistice ale Sfinților Părinți. Și aceasta pentru că noi avem adevărul de credință revelat, și nu intuit de logica umană.

Definiția și etimologia[2] presupune și o participare afectivă a subiectului care privește, lucru care este determinat de faptul că el se găsește față în față cu o Persoană, care, prin natura ei, este vie și conștientă de sine și de ceilalți. Tocmai preaplinul de har pe care Sfântul din icoană îl are, determină transmiterea de energii îndumnezeitoare asupra celui care contemplă; bineînțeles, cu condiția ca omul să-și adâncească ochii sufletului și ai trupului în profunzimea sfințeniei celui reprezentat, și să nu rămână la un privit de suprafață, în care simțurile sale nu ajung să se interiorizeze. Este elocventă afirmația Sfântului Ioan de Kronstadt, în care se arată cum trăsăturile icoanei lui Dumnezeu se imprimă în sufletul și trupul celui care-L privește: „Dacă un creștin privește deseori cu dragoste și evlavie icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a Preacuratei Sale Maici și a sfinților sufletul său va primi trăsăturile duhovnicești ale chipului contemplat cu dragoste: blândețe, smerenie, milostivire și cumpătare. Când contemplăm deseori icoanele și îndeosebi viața Domnului și a sfinților Săi, cum ne vom schimba, cum vom ajunge tot mai sus![3].

Deci, închinarea la o icoană este un act liturgic de o însemnătate existențială, căci de modul în care eu stau în biserică sau acasă, chiar din punct de vedere fizic[4], dar mai ales de starea mea duhovnicească, depinde intensitatea trăirii mele, a unei rugăciuni[5] sau a întregii Liturghii. Chiar dacă privim zilnic și cât mai des cu putință sfintele icoane, totuși niciodată nu vom reuși să le epuizăm, sau să ne plictisim de ele, ci și cu mai multă dragoste ne vom simți atrași, căci prin pictarea după anumite tehnici și prin sfințire, iar din partea credinciosului cu pregătirea sufletească inerentă, ele devin ferestre spre Dumnezeu[6].

Vizionarea ca răsturnarea a firescului

Spuneam că tot ce ne propune Biserica, rugăciuni și gesturi liturgice (forma binecuvântărilor, a închinărilor, a îmbrățișărilor)[7], sunet (forma cântării și a cititului, melodia cădelniței, a toacei și a clopotelor) și imagine (sfintele icoane, sfânta cruce, sfânta evanghelie, sfântul potir) sunt rodul Sfintei Tradiții, adică a descoperirilor făcute de Dumnezeu Părinților sfinți, au fost probate și atestate ca și mijloace sfinte prin care creștinul tuturor timpurilor se tămăduiește sufletește și trupește; mai ales astăzi, când există o mulțime de forme de depresie și boli incurabile, când mijloacele media îl înstrăinează pe om nu doar de familia sa, ci și de el însuși, când puterile sufletului sunt distruse de la o vârstă cât mai fragedă cu putință, este nevoie ca omul să-și dea seama de tot contextul în care trăiește și să aleagă prin discernământ.

Deci, este deosebit de important să conștientizăm ce avem la îndemână și să apreciem la adevărata valoare; făcând o analiză a imaginii, încercăm să înțelegem cum se formează aceasta, cum funcționează, și care îi este efectul, motiv pentru care îl cităm un biofizician: „Televiziunea este un mijloc perfect pentru transmiterea mesajelor subliminale. Se știe că imaginea tv este formată din cadre care se succed de 25 de ori într-o secundă. Din cauza vitezei cu care se mișcă aceste imagini, mintea nu apucă să le analizeze pe rând sau să le perceapă separat. Având în vedere acest fenomen, s-a constatat că, dacă se schimbă la fiecare secundă câteva din cele 25 de cadre cu un mesaj diferit de conținutul programului urmărit, acestea, deși nu sunt percepute în mod conștient, se vor imprima cu o putere deosebită în subconștientul indivizilor, obținându-se așa-zisul efect subliminal[8].

Chiar dacă metoda este foarte bine cunoscută astăzi și este interzisă, ca una ce încalcă vădit libertățile persoanei, este foarte greu să se poată controla existența unor astfel de mesaje în programele tv sau chiar în întreaga mass-media audio-vizuală. Asta mai cu seamă în condițiile în care folosirea acestor mesaje poate aduce mulți bani sau poate garanta un control eficient asupra conștiinței oamenilor, a opiniei publice”[9].

Așadar, din textul de mai sus și din explicația din notă care urmează se înțelege că o imagine continuă care formează un video (un film) este formată din cel puțin 24-25 de cadre făcute de camere performante, pe când aparetele foto accesibile publicului pot capta 3-5 cadre pe secunde[10]. Ce înseamnă aceasta? Că mintea și creierul nostru este bombardat la o simplă vizionare a știrilor; dar dacă mai vizionăm constant filme și video-clipuri, unele din ele având teme emoționale extreme, ce se va petrece în noi? Care vor fi efectul acestora asupra minții și comportamentului nostru? Este de nedescris.

Ce ne spun o parte dintre Părinți despre curățirea minții?

În această direcție literatura patristică, atât cea veche, cât și cea nou, este generoasă. Vom cita doar de cuviosul Nichita Stithatul scrie: „Cale grabnică spre înălțarea în virtute a începătorilor (nu a celor înaintați duhovnicește) este tăcerea buzelor, închiderea ochilor și surzenia buzelor. Mintea primind astfel nelucrarea acestora și închizând intrările de afară spre sine începe să se cunoască pe sine și mișcările sale, ea cercetează atunci care sunt conținuturile gândurilor ce plutesc pe marea cunoscută cu mintea și care sunt înțelesurile intrate prin portița cugetării sale. Sunt ele curate și neamestecate cu semințe amare și vin de la îngerul luminii sauu sunt neghine amestecate și înecate în pleavă, și aruncate de potrivnicul luminii?

Stând astfel ca un împărat în mijlocul gândurilor și judecând, și deosebind pe cele bune de cele rele, pe unele din cele intrate le primește pentru depănarea și lucrarea sa și le așază în jitnițele înțelegerii pentru a fi rumenite de focul Duhului și îmbibate de apa dumnezeiască, cu care apoi hrănindu-se, se împuternicește și se umple de lumină; iar pe celelalte le leapădă în adâncul uitării, scuturându-se de amărăciunea lor.

Dar acest lucru îl poate face numai mintea aceea care a apucat calea ce o duce fără rătăcire la ceruri și la Dumnezeu și s-a dezbrăcat de haina de plâns a patimilor întunecate[11].

Duhul lumii de astăzi ce transmite?

O analiză profundă și reală a duhului de astăzi ar însemna: „1. Depersonalizarea lui Dumnezeu; 2. Divinizarea panteistă a omului; 3. Derealizarea lumii, realitatea obiectivă fiind declarată iluzie și loc vremelnic de joacă a spiritului pur; 4. Propovăduirea mântuirii, de fapt a automântuirii prin diferite tehnici și ritualuri de dobândire a stării de iluminare; 5. Identificarea răului cu starea de neiluminare spirituală (New Age)”[12]. Pricepem că cele 5 puncte de mai sus reprezintă polii opuși tocmai a ceea ce este și propovăduiește Biserica.

După o expunere pertinentă a influenței ecranului asupra minții și persoanei umane, Virgiliu Gheorghe, concluzionează: „Lipsiți de sisteme de valori, cu un psihic labil, format în interacție cu cultura imaginistică audio-video, omul american sau, îndeobște, occidentalul poate suferi acea ruptură a conștiinței care favorizează invadarea minții de fantasmele inconștientului. Iar prin fantasme, după cum afirmă magicienii, se impun asupra minții forțele demonice. Din acest moment omul cu greu mai face diferența între real și imaginar, instalându-se cu adevărat așa-zisul sindrom al personalităților multiple”[13]. „Televiziunea, mass-media îndeobște sunt pârghiile prin care se poate realiza transformarea de conștiință, dezorganizarea personalității și a psihicului uman. Că între manifestarea personalităților multiple, întâlnirile de gradul întâi și mitologia cultivată prin intermediul micului ecran este o legătură directă, nu mai există îndoială”[14].

Este nevoie de concluzie?

După cele scrise pe scurt, cred că fiecare dintre noi, punând față în față, ca într-o oglindă, imaginea statică a icoanei (și mișcările line ale slujitorilor din biserică) și miile de imagini pe care ni le oferă aproape gratis audio-vizualul, în formele sale variate, cu moralitatea neprobată, înțelege că la baza acestora stau două surse de inspirație diametral opuse, cu scopuri la fel de contrastante. De unde pricepem că este nevoie de mult discernământ în a ne alege „pâinea cea de toate zilele” pentru sufletul și mintea noastră.

Pr. Cristian Prilipceanu

[1] În urma unei analize arhitecturale, s-a demonstrat că impunătoarea catedrală a Sfintei Sofia din Constantinopol, a fost proiectată în așa fel încât, ochii creștinului din bazilică, oriunde s-ar fi aflat în locaș, să fie îndreptați spre 2 icoane centrale, icoana Mântuitorului și icoana Maicii Domnului din catapeteasmă. Știind aceste subtilități, conștientizăm profunzimea teologiei spațiului liturgic al secolului al VI-lea!

[2] A contempla – vb. I. tr., refl. – a (se) privi îndelung, meditativ, cu admirație și emoție. II. intr. a medita, a reflecta. (< fr. contempler, lat. contemplare – a îndrepta privirile asupra cuiva, a examina). În antichitatea păgână viitorul se ghicea și prin interpretatul zborului păsărilor, care erau privite din templu, sau care intrau în templu. Deci, prezicătorul con-templa, adică se afla în templu și trăia o experiență mistică în urma căreia i se descoperea ceva și el transmitea mai departe. În Ortodoxie, la Sfinții Părinți extazul poate avea loc în biserică (a se vedea viața Sfântului Simeon Noul Teolog), dar și în afara ei, el fiind determinat de starea de pocăință a creștinului și de harul lui Dumnezeu, care nu poate fi limitat la un timp și la un spațiu (a se vedea viața Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul).

[3] Sfântul Ioan de Kronstadt, Ma vie en Christ, Spiritualite Orientale, Abbaye de Bellfontaine, 1979, nr. 27, p. 38, apud Dr. Bogdan Botezatu, Cultul divin și imaginea, Teologia și funcția liturgică a Icoanei, Editura Andreiana, Sibiu, 2013, p. 70.

[4] În picioare (de exemplu sutașul din Capernaum, Mat. 8,5-13) sau în genunchi (tatăl lunaticului din Mat. 17,14) cu fața îndreptată spre pământ (fariseul din Mat. 18,13), în genunchi într-o implorare zbuciumată (Mântuitorul în Ghetsimani, Mat. 26,39), sau cu fața spre cer, mai nou, relaxat, rezemat de un perete, de o mobilă, cu picioarele încrucișate, etc.

[5] Sunt consternante și de neînțeles „capacitățile” unor oameni care, ajungând la biserică la un moment dat al slujbei, oricum nu la început, neconștientizând care este acesta și ce rol are, se roagă în fața icoanelor, le sărută și le ating cu mâna, pe care, de sigur, o sărută, se ridică (de-au stat în genunchi) și plecă. În acest ritual de ei pun toată inima lor, și așa se încarcă sufletește pentru una sau mai multe zile, nemaifiind nevoie nici de liturghia euharistică.

[6] Așadar, din cele scrise, se înțelege rolul neuronilor oglindă în modelarea minții și a trăsăturilor sufletești prin imaginile sau mișcările și trăsăturile celor pe care-i privesc. Cineva spunea că prin neuronii oglindă noi nu suntem în pielea unei persoane, ci chiar în mintea sa.

[7] Am în vedere binecuvântarea cu mâna, cu sfânta cruce, cu sfintele vase și cu acoperământul lor; cu referire la închinare gândesc la rugăciunile, închinăciunile și metaniile de dinaintea icoanelor, la ritualul scoaterii Sfintei Cruci, etc.; când spun îmbrățișare am în vedere sărutarea păcii, a mirilor, a duhovnicului cu ucenicul său, etc.

[8] Mesajele subliminale „se află sub limita de la care mintea este capabilă să le perceapă în mod conștient, dar care reușesc să penetreze subconștientul, înscriindu-se în memorie”. Virgiliu Gheorghe, Știința și războiul sfârșitului de civilizație, Editura Prodromos, București, 2013, p. 27.

[9] Ibidem, 29-30.

[10] https://analogii.wordpress.com/2013/01/17/noi-oamenii-vedem-toti-cu-acelasi-numar-de-cadre-pe-secunda/

[11] Filocalia, Traducere, Introducere și Note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Volumul VI, Humanitas, București, 1997, p. 196.

[12] Virgiliua Gheorghe, Idem, p. 93.

[13] Ibidem, 262.

[14] Ibidem, 264.

WP2FB Auto Publish Powered By : XYZScripts.com