Cuviosul Paisie, reazem pentru fiecare suflet îndurerat (12 iulie)

 „În mica așezare a Sfântului Munte, oamenii nu trăiesc viața pământească precum noi toți, ci cu aripile duhului lor se ridică zilnic la înălțimile cerurilor, iar sufletul lor este inundat de iubirea divină. Aici rugăciunea nu are sfârșit, neîntrerupt ziua și noaptea cer milostivirea lui Dumnezeu. Renunță la toate pentru a câștiga veșnicia. Se îndepărtează de toate pentru a-L întâlni tainic pe Dumnezeu. Figuri virtuoase, dăruite iubirii lui Dumnezeu și a omului, suflete care conștientizează că iubirea pentru om trece prin iubirea față de Dumnezeu. Un asemenea suflet înviat de iubirea lui Dumnezeu care împrăștia în jurul lui mângâiere și izbăvire a fost și părintele Paisie Aghioritul.

Așa începe un film în limba greacă care are în centru mărturia ieromonahului Atanasie Simonopetritul despre unul dintre cei mai mari monahi trăitori în Muntele Athos în secolul XX, Cuviosul Paisie Aghioritul, pe care Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-a trecut, la începutul acestui an, în rândul sfinților. În zilele de 3 și 4 iunie 2015, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-au desfășurat lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, între hotărârile sale, a adoptat și înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2016, a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, canonizat de Patriarhia Ecumenică în luna ianuarie a anului 2015, cu ziua de pomenire la 12 iulie.

Au primit ajutor duhovnicesc de la el mii de suflete

Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în localitatea Farasa din provincia Capadocia (Asia Mică – Turcia), fiind botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul care i-a dat numele său. Tatăl său era conducătorul comunității gre­cești din Farasa și se numea Prodromos, iar mama sa purta numele de Evloghia. În urma războiului dintre greci și turci, în anul 1924, s-a făcut un schimb de populație. În luna august a anului 1924, familia sa s-a mutat din Capadocia în nord-vestul Greciei, în localitatea Konița, unde Arsenie a urmat și școala primară, după care a lucrat ca tâmplar. A fost încorporat în armată și a participat la războiul civil care a marcat Grecia din 1945 până în 1950 în calitate de telegrafist. După îndeplinirea serviciului militar, a mers în Sfântul Munte Athos unde s-a stabilit la Mănăstirea Esfigmenu, însă tunderea sa în monahism se va face la Mănăstirea Filoteu, primind numele de Paisie, la 3 martie 1957.

Între anii 1958 și 1962 a vie­țuit la Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului” din Stomio, de lângă localitatea copilăriei sale, Konița. Prezența lui aici a fost binefăcătoare pentru întreaga regiune. La 11 ianuarie 1966 a primit din mâna duhovnicului său, Cuviosul Tihon, în Chilia Cinstitei Cruci a Sfintei Mănăstiri Stavronichita schima mare. În 1967 s-a dus în zona Katunachia din Muntele Athos și s-a stabilit la Chilia „Sfântul Ipatie” a Mănăstirii Marea Lavră. Anul următor a mers la Mănăstirea Stavronichita, unde a ajutat obș­tea să treacă de la viața idioritmică la cea chinovială. La 10 septembrie 1968 a adormit în Domnul duhovnicul său, cuviosul Tihon, pe care l-a slujit în ultimele zile ale vieții și, ascultându-i dorința, a rămas de la 1 martie 1969 până în 1979 la Chilia „Sfânta Cruce”, unde viețuise părintele său duhovnicesc. În 1979 preia Chilia Nașterii Maicii Domnului – Panaguda, locul pe unde au trecut și au primit ajutor duhovnicesc de la el mii de suflete.

Starea sănătății sale, agravându-se începând cu anul 1988, l-a obligat în mai multe rânduri să părăsească Sfântul Munte Athos. La sfârșitul anului 1993 a plecat pentru ultima dată din Sfântul Munte pentru a fi prezent la sărbătoarea Sfântului Arsenie la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Suroti. În timp ce se pregătea să se întoarcă în Sfântul Munte Athos, starea sănătății sale s-a înrău­tățit brusc. I s-a descoperit o tumoare canceroasă la intestinul gros și s-a luat hotărârea de către medici de a fi operat pe data de 4 februarie 1994. A stat internat la Tesalonic timp de 10 zile, după care a fost dus să se refacă la mănăstirea din Suroti. Pe la sfârșitul lunii iunie 1994 doctorii l-au anunțat că îi mai rămăseseră cam două-trei săptămâni de viață. Pe 12 iulie 1994, într-o zi de marți, cuviosul și-a dat sufletul în mâinile Domnului. A fost înmormântat la mănăstirea din Suroti, potrivit dorinței sale.

Întreaga lui viață reprezintă un excelent exemplu de trăire ascetică, trezind credință arzătoare și nădejde în Dumnezeu, jertfă de sine și iubire nețăr­murită față de aproapele. S-a învrednicit de daruri dumnezeiești și puteri vindecătoare într-o asemenea măsură încât, deși ținea să devină un necunoscut următor al lui Hristos, el a ajuns un reazem renumit pentru fiecare suflet îndurerat. Câți l-au cunoscut au înțeles pe deplin ce înseamnă cuvintele „omul este chipul lui Dumnezeu”. În el s-au împlinit cuvintele Sfântului Apostol Pavel „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește întru mine” (Gal. 2, 20).

„Cine are credință dreaptă în Dumnezeu, smerenie și fapte bune se mântuiește oriunde”.

În anul 1977, la chilia Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul a poposit marele duhovnic de la Mănăstirea Sihăstria, părintele arhimandrit Cleopa Ilie. În volumul 15 al lucrării îngrijite de arhimandritul Ioanichie Bălan, intitulată „Ne vorbește Părintele Cleopa”, în capitolul dedicat întâlnirii cu părintele Paisie Aghioritul aflăm: „Numai ce vedem că iese un bătrânel cu barbă albă, cu capul gol: «Oriste, oriste!» Adică, pe grecește «Poftiți, poftiți!» A luat-o el înainte pe treptele acelea, noi după dânsul. Am coborât jos, acolo într-o stâncă era peștera lui, un pârâu cu apă rece. Și când ne-a văzut, săracul, din multă dragostea lui, ce să ne dea el? Ne-a dus într-un pridvoraș așa, cam de doi metri, unde erau o măsuță și un scaun. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă. (…) După aceea, el ne-a spus pe nume la toți: «Părintele stareț Victorin de la Sihăstria, părintele Ioanichie, părintele Vartolomeu Florea, părinte arhimandrit Cleopa Ilie, bine ați venit!» Ne-a zis pe nume la fiecare, deși nu ne-a mai văzut și nici noi nu l-am mai văzut, dar nici n-o să-l mai vedem, decât pe lumea cealaltă! (…) Și pe urmă a început a se smeri el: «Tare-i rău pentru un călugăr când îi prisosește numele mai mult decât faptele lui, că Mântuitorul cu vaiul i-a amenin­țat pe aceia: Vai vouă când vor prisosi numele voastre mai mult decât faptele voastre. Am fugit din Sinai aici, ca să scap de lume, și aici a ieșit iar veste de pustnic. Eu nu sunt pustnic, eu sunt un om păcătos. Dacă ați venit să întrebați ceva, întrebați, că vorbesc…» Și eu am întrebat, că aveam translator: Părinte Paisie, unde se mântuiește omul? Aici, în prăpastia asta, cu toate stâncile deasupra lui, și de cealaltă parte de pârâu și dincoace? Aici sau în mănăstirea cu viața cea de obște, sau în cele cu viața de sine? Sau în oraș, sau în sat, unde se mântuiesc oamenii? (…) Zice: «Dragii mei, cine are trei lucruri: credință dreaptă în Dumnezeu, smerenie și fapte bune, se mântuiește oriunde. Cine n-are acestea nicăieri nu se mântuiește». Așa ne-a spus. Adevărat: fapte bune, smerenie, ca să nu socoți că ai făcut ceva bun în fața lui Dumnezeu… Ne-am minunat. Și pe urmă a întrebat Ioanichie: «Părinte Paisie, noi am vrea să întrebăm, că părintele Cleopa ar vrea să rămâie în Sfântul Munte, ce zici mata, să rămâie aici?» (…) Și a răspuns pustnicul: «Mănăstirea voastră e misionară, unde vin multe suflete. (El știa tot.) Părintele Cleopa dacă vine în Sfântul Munte se mântuiește ca simplu monah, iar dacă o să stea acolo și o să aibă multă răbdare, se mân­tu­iește ca un apostol»”.

În conferința pe care a susți­nut-o în 5 martie 2015 la Bucu­rești, Athanasie Rakovalis, ucenic din Grecia al cuviosului, referindu-se la întâlnirea dintre Sfântul Paisie și părintele Cleopa, spunea că după dialogul moderat de translator Cuviosul Paisie l-a luat pe părintele Cleopa în chilia sa, unde au discutat vreme de două ceasuri numai ei doi fără ca Cuviosul Paisie să știe altă limbă în afară de greacă, iar părintele Cleopa altă limbă în afară de română. Cum s-au înțe­les e mai presus de înțelege­rea noastră, dar sigur, ușor de înțeles pentru trăitorii și vorbitorii duhovnicești.

Dacă oamenii cu viață sfântă se înțeleg altfel decât noi încă din lumea aceasta, cu atât mai mult în Împărăția lui Dumnezeu mijlocesc pentru mântuirea noastră. Oamenii duhovnicești devin prieteni imediat după cum se văd în lumea aceasta, pentru că sunt deja prieteni și casnici ai lui Dumnezeu prin viața lor de rugăciune și smerenie în duhul isihiei. ”

(Articol publicat în Ziarul Lumina, apărut sub semnătura Pr. Dr. Ciprian Florin Apetrei )

Sursa:http://basilica.ro/cuviosul-paisie-reazem-pentru-fiecare-suflet-indurerat

WP Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com