Întoarcerea la Dumnezeu! Canonul Sfântului Andrei Criteanul


   Situată în centrul celor 40 de zile ale Postului Mare, Denia Canonului Mare urmăreşte să-l ajute pe om să-şi conştientizeze tragismul condiţiei contrare în care se găseşte prin păcat şi să-i întărească hotărârea şi lupta de întoarcere la condiţia conformă naturii dinainte de cădere, cum a fost făcută desăvârşită în Hristos. Să încercăm să le descriem.

   Condiţia omului conformă naturii e definită în chip fundamental de starea lui dinainte de cădere: “Făcând viu lutul, Olarul / a pus în mine / carne şi oase, / suflare şi viaţă” (I, 10). Dăruind omului existenţa, Creatorul o înzestrează (“a pus în mine”) trupeşte (“carne şi oase”) şi sufleteşte (“suflare şi viaţă”). Aceste două dimensiuni ale omului care leagă persoana umană de dimensiunea materială şi spirituală a creaţiei, fac din om o recapitulare a universului şi un microcosm.

   Persoana umană constituită natural în creaţie, omul în integritatea lui, îşi are ontologia în Dumnezeu, fiindcă e plăsmuit după chipul lui Dumnezeu. Ontologia lui e iconică. Îşi găseşte integritatea, armonia, frumuseţea, fericirea în Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu – adică iubirea, viaţa, slava, cu un cuvânt energiile necreate ale lui Dumnezeu – este conferit şi întreţesut cu existenţa conformă cu Dumnezeu şi alcătuirea omului. El reprezintă “cortul cel închipuit de Dumnezeu” (IIa, 19), “veşmântul dintâi /pe care l-a ţesut dintru început Plăsmuitorul” (IIa, 7), “frumuseţea Chipului” (IIa, 21), “frumuseţea cea întâi-zidită” (IIa, 10), “întâii-născuţi ai frumuseţii dintâi”. Astfel, omul gustă în Paradis “desfătarea împărăţiei veşnice” (I,3), are “vrednicie împărătească” (TV, 15), “diademă şi porfiră” (IV, 15), este “bogat şi drept”, “împovărat de bogăţie şi dobitoace ” (IV, 15).

   Trebuie să avem în vedere faptul că Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul nu e un text catehetic pentru analiză şi exegeză. El este un act liturgic şi ca atare e destinat să aducă aminte de starea din care a căzut omul pentru ca tot credinciosul să conştientizeze tragismul în care se găseşte acum şi să primească putere pentru lupta pocăinţei. Concizia versului poetic arată ca o săgeată ascuţită cadrul dinainte de cădere, desigur şi cu ajutorul catehezei pe care o oferă atâtea alte texte patristice a căror cunoaştere e presupusă în actul cultic. Astfel, versurile pe care tocmai le-am citat vin să recreeze cu claritate în credincios învăţătura cunoscută a Bisericii despre crearea omului “după chipul lui Dumnezeu” prezentată, în mod analitic, ca una fundamentală, în primul studiu din această carte. Canonul Mare reprezintă ca act liturgic, o trăire şi aplicare concretă a acestei învăţături. Pe de altă parte, el ajută hotărâtor la înţelegerea deplină a învăţăturii dogmatice, de vreme ce în concepţia ortodoxă cunoaşterea se dobândeşte în chip fundamental prin trăire.

   Călcarea poruncii de către Adam cu care credinciosul identifică şi propria lui cădere (“râvnind să întrec în cădere pe Adam cel întâi-zidit”‘, I, 3) e o schimbare de bunăvoie a drumului sau, mai radical, o schimbare de obiectiv.  Punându-se ca scop şi capăt al său pe sine însuşi (“însumi idol m-am făcut”, IV, 26), omul rupe în mod arbitrar relaţia sa iconică şi mişcarea lui spre Dumnezeu, se autonomizează, se autolimitează la spaţiul şi timpul creat la natura lui creată, căzând ca un efect natural în foamea spirituală: “foamea de Dumnezeu te-a cuprins” (I, 21), “cunoscându-mă gol de Dumnezeu” (I, 3).

   Trăind nu viaţa lui Dumnezeu, ci “prin firea proprie”*, el este condus în mod natural spre moarte. Pierderea centrului extracreat dezorganizează alcătuirea lui psihosomatică. “Chipul lui Dumnezeu” se întunecă, “asemănarea” se preschimbă în neasemănare, pierzându-şi “veşmântul închipuit de Dumnezeu” omul îmbracă “hainele de piele”, dintr-o fiinţă teologică decade într-una biologică.  Departe de Dumnezeu şi fără viaţa Lui, sufletul caută să se întreţină (hrănească) storcând (exploatând) trupul. Astfel se nasc patimile sufleteşti: mai corect, facultăţile nepătimitoare ale sufletului – care reprezintă în om deschiderile acestuia spre Dumnezeul necreat, receptaculele în care facultăţile psihice primesc harul lui Dumnezeu care hrăneşte şi face viu omul întreg – se transformă, prin subordonarea lor trupului, în patimi pătimaşe, astfel încât viaţa sufletului păcătos devine iubirea de plăcere [philedonia]. Pulsiunile iubitoare de plăcere mistuie şi epuizează funcţiile sufletului. “Făcându-mi chip din lipsa de chip a patimilor /prin pornirile iubitoare de plăcere / mi-am stricat frumuseţea minţii” (IIa, 20).

   Trupul, la rândul lui, negăsind viaţa în suflet se întoarce spre cele din afară şi devine captiv, cum era şi firesc, în materie; se închide în circularitatea stricăciunii. Astfel apar patimile trupeşti iubitoare de plăcere prin care omul se luptă să scoată viaţă şi bucurie din materie. Tocmai pentru că patimile trupeşti caută cu vehemenţă materia ca să se poată satisface, omul care trăieşte în patimi ajunge să considere materia ca izvor al vieţii şi să înlocuiască pe Dumnezeu cu ea. Idolatria e consecinţa inevitabilă a iubirii de plăcere: “îngrămăditu-ţi-ai, suflete, crimele, / înălţându-ţi patimile cu urâciuni/şi înmulţind cele dezgustătoare” (VII, 16).

   În starea de păcătoşenie avansată, mintea “se amestecă cu lutul”, devine “ţărână”, se cufundă în materialitate şi, în vreme ce îi place să se arate “grăitoare de cele înalte “, devine în realitate “cârtiţa ce umblă pe sub pământ”. Conlucrând cu patimile iubitoare de plăcere, gândurile sunt activate ca acte păcătoase care rănesc omul. Câştigând drept conţinut al lor păcătuinţele devin “pătimaşe” şi “ucigaşe”, credinciosul le simte ca pe niste tâlhari care-i vatămă existenţa: “Eu sunt cel căzut între tâlharii /gândurilor mele; / cu totul sunt acum rănit de ele /şi m-am umplut de bube” (I, 14). Sufletul “zgâlţâit” în acest fel, din care porneşte pururea păcatul, strică şi trupul. Templul Duhului devine “loc de descindere al întinăciunilor trupeşti”. Farmecul trupului omenesc, multiplele posibilităţi de comunicare pe care le oferă trupul persoanei umane, sunt arse şi distruse de iubirea de plăcere, trupul şi omul împreună cu el devine “risipă a desfrânării împătimite”.

   Descrierea cea mai pătrunzătoare a păcătosului e dată în parabola fiului risipitor şi desfrânat. El nu a decăzut numai din punct de vedere moral, ci e departe de casa părintească, pierdut de la faţa lui Dumnezeu, cufundat în întuneric şi uitare, nu se uită la el nici cel ce l-a tocmit cu simbrie, nici prietenii lui, nici porcii, e pierdut şi pentru el însuşi, e literalmente un fiu al pierzaniei. Reîntoarcerea lui la existenţă e caracterizată în parabolă prin expresia profund semnificativă: “venindu-şi în sine”.

   Această reîntoarcere la existenţa conştientă e primul act al mântuirii, punctul de punere în mişcare. Spre acest punct de plecare, înainte de orice altceva, îl conduce pe om Canonul Mare. În paralel, actul liturgic deschide în faţa credinciosului calea convertirii, a întoarcerii, îl cheamă şi îl călăuzeşte spre opera concretă a pocăinţei sau a prefacerii, adică a însănătoşirii, restaurării şi desăvârşirii lui. Realizarea acestei opere o reprezintă întoarcerea.

   Când omul devine conştient de existenţa lui, există posibilitatea ca el să nu găsească în sine şi în jurul lui decât vidul, dar poate să audă şi glasul lui Dumnezeu chemându-l din cele ce sunt mai interioare lui decât el însuşi, să-şi aducă astfel aminte de tatăl uitat şi să fie cuprins de nostalgia casei părinteşti părăsite. Un drum duce la disperare şi absurditate, celălalt începe cu plânsul plin de nădejde, plânsul făcător-de-bucurie, şi se termină cu veselia unirii cu Dumnezeu. În primul caz se găseşte omul care-şi mărgineşte existenţa la limitele creaţiei, care şi-a închis de bunăvoie acele dimensiuni, care, plecând din natura lui, tindeau spre Dumnezeu, adică omul autonomizat. În cel de-al doilea caz se găseşte omul care şi-a ţinut, mai mult sau mai puţin – faptul n-are în ultimă instanţă mare importanţă -, existenţa sa macerată deschisă spre Dumnezeu. Începutul şi temelia mântuirii e întoarcerea omului la Dumnezeu.

   Păcătosul care se întoarce la Dumnezeu simte înainte de toate nevoia de a invoca mila şi ajutorul Lui. Înţelege că singur este neputincios să se apropie de El. Implorarea [ikesia] deci caracterizează în mod central începutul, dar şi întregul mers al omului spre pocăinţă şi mântuire: “Pe mine cel ce zac rupt, Mântuitorule, înaintea porţilor Tale /să nu mă lepezi…” (I, 13). “Să nu intri cu mine la judecată, /uşa Ta deschide-mi-o mie” (IIa, 26). “Am păcătuit, miluieşte-mă” (VIa, 1), “La Tine vin, tămăduieşte-mă”. Păcatele sunt mari”căci nimeni din cei din Adam / n-a păcătuit ca mine” (IIa, 24), dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu e şi mai mare: “să vedem, să vedem / iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi Stăpânul” (Ilb: a Sfântului Andrei). Astfel, omul îndrăzneşte să implore cu încredere: “Ridică de la mine povara / păcatului cea încuiată/şi ca un Milostiv dă-mi / iertare greşelilor” (I, 24: a Treimii). “Miluieşte făptura Ta, Milostive, / îndură-Te de lucrul mâinilor Tale” (VIb, 14). “Tu eşti Păstorul Cel bun, / caută-mă pe mine oaia / cea rătăcită / şi nu mă trece cu vederea” (lila,, 6). “Fă-mă oaie / în păşunea oilor Tale” (VIII, 19). “Tu eşti dulcele Iisus, /Tu eşti Ziditorul meu, /întru Tine mă voi îndrepta” (IIIa, 7).

“Apropierea” de Dumnezeu e indispensabilă fiindcă mântuirea, adică desăvârşirea la infinit a omului şi dobândirea acelei fericiri atât de mari încât să depăşească moartea, e imposibil de realizat în spaţiul detaşării şi renegării (apostaziei). În acest spaţiu păcătosul se simte ca şi “drahma împărătească” pierdută. Demnitatea lui ca om e nesocotită. Ceea ce el este, face şi are e lucru puţin, stricăcios, deşert. De aceea, el îşi întoarce ochii şi paşii spre “pământul moştenirii”, caută să se “mute” în acel pământ, să devină, ca şi Avraam, “pribeag”: “Din pământul Haran, adică din păcat, ieşi /suflete al meu şi /vino în pământul ce izvorăşte de-a pururea nestricăciune” (IIIb, 6).

   Prima treaptă a “revenirii” şi “apropierii” e cunoaşterea de sine [autognosia]: “întoarce-te, pocăieşte-te, /descoperă cele ascunse” (VIII, 19). Trebuie să aducem la lumină nu numai faptele păcătoase ascunse, pe care păcătosul le declară în Taina Mărturisirii ca să ia iertarea, ci şi cauzele ascunse ale acestor fapte, răutăţile, patimile, focarele din care se nasc fapte păcătoase: “cele ascunse ale inimii mele / le-am mărturisit Ţie, Judecătorul Meu” (VII,2).

A doua treaptă e făptuirea [praxis]. Ca făptuire e considerată în mod fundamental asceza prin care sunt curăţite şi vindecate feluritele funcţii ale omului. Credinciosul îmblânzeşte prin ea “pornirile nestatornice ale plăcerilor”, respinge “turbarea patimilor”‘, “loveşte cu pumnii” feluriţii vrăjmaşi: iubirea de plăcere, egoismul, patimile; biruie “gândurile amăgitoare”, “se desface de păcat”; iese din “nebunia [iraţionalitatea] dinainte”, ajunge la “curaj” şi la “tăria voinţei”; “se stăpâneşte”, devine “suflet bărbătesc”. Prin sărăcia de bunăvoie, post, priveghere şi celelalte practici ascetice, trupul taie dependenţa lui înrobitoare faţă de păcat, câştigă independenţă şi libertate faţă de lumea materială, regăsind în paralel şi relaţia, corectă faţă de suflet şi, astfel, prin intermediul trupului, legătura lui naturală cu creaţia materială poate să-şi exercite din nou slujirea preoţească, profetică şi împărătească în lume.

Efortul aspru ce se cere pentru paza poruncilor şi eşecurile inevitabile dăruiesc omului o “inimă pururea zdrobită” şi o “sărăcie duhovnicească”. Credinciosul îşi priveşte neputinţa şi marile primejdii pe care le înfruntă, “cursele şi gropile rătăcirii”, şi “înalţă ca un zid” efortul lui, treaptă cu treaptă, “cu frică dumnezeiască”. Îmbracă “modestia” şi “evlavia” ce reprezintă “temelia neclintită” a scării ce duce la cer. Opera aceasta e o operă a voinţei care îl învaţă astfel pe om încetul cu încetul, prin paza poruncilor, să se pună în acord cu voia lui Dumnezeu care vrea tocmai mântuirea omului.

A treia treaptă, paralelă în timp cu cea de-a doua, este cunoştinţa [gnosis]. Lucrarea voinţei e dirijată şi sprijinită de lucrarea minţii. Trezirea funcţiilor intelectuale şi răspunsul lor la chemarea lui Dumnezeu înseamnă începutul “urcuşului” şi “apropierii”: “scoală mintea la întoarcere” (VIII, 1).

Lucrarea curăţirii gândurilor prin care funcţionează mintea, lucrare ce constituie o dimensiune fundamentală a întoarcerii omului la sănătatea şi integritatea lui, cere un efort aspru. Gândurile trebuie să înceteze a mai servi poftelor. Când sunt înrobite poftelor, ele au drept lucrare să născocească moduri de satisfacere a poftelor. Şi cu cât sunt mai acute şi mai pătrunzătoare, cu atât mai desăvârşite moduri de satisfacere a poftelor născocesc, împodobind şi făcând desăvârşit răul: “Turn ai iscodit să zideşti, suflete, / şi întăritură să faci /poftelor tale” (IIb, 7). Adevărata relaţie a gândurilor faţă de pofte e aceea ca primele să le dirijeze pe celelalte spre ceea ce e adevărat şi, prin urmare, şi bun şi frumos.

Trebuie însă ca gândurile să se elibereze de înrobirea lor faţă de lucruri. Cât timp sunt înrobite acestora, ele nu văd sensul şi scopul lor, servesc o dezvoltare oarbă în care omul devine sclav, îmboldindu-l la plenitudinea sărăcăcioasă a satisfacerii poftelor lui. Gândurile sunt chemate să lumineze lucrurile, să aducă la lumină sensurile acestora, să le expliciteze şi ordoneze arhitectonic, în acord cu natura lor adevărată, adică în acord cu scopul pe care li l-a dat Creatorul lor.

În măsura în care gândurile se eliberează de pofte şi lucruri, ele se curăţesc şi se concentrează în minte. Omul se întoarce la sine însuşi. Mintea guvernează în continuare în mod raţional viaţa şi faptele omului. Găsindu-şi centrul lor, funcţiile psihosomatice ale omului încetează să se mai lupte între ele, omul se unifică şi se simplifică. În paralel, mintea reconstituită şi luminată prin rugăciune poate să depăşească litera şi să ajungă la spiritul legii, să se hrănească din adevărul de viaţă purtător al cuvântului dumnezeiesc: “bea apa Legii / cea cursă din stoarcerea literei” (VIb, 8). Omul poate astfel să decripteze adevărul ascuns în el însuşi şi în lume, şi să devină “iubitor al înţelepciunii”. Îndemnul pe care-l dă Canonul Mare este: “pune-ţi în hambare (adică strânge ca hrană) înţelepciunea”.

În acest fel, însănătoşirea iniţială şi schimbarea minţii, pocăinţa, ajunge să devină “cunoştinţă” [epignosis]. Omul cunoaşte adevărul lucrurilor, gândeşte drept, înţelege şi, prin urmare, abordează realitatea din unghiul de vedere al lui Dumnezeu în a Cărui lumină străluceşte şi mintea care înţelege şi realitatea înţeleasă. Această nouă înţelegere şi abordare a realităţii se numeşte credinţă [pistis].

Credinciosul care a primit darul dumnezeiesc al nepătimirii şi al contemplaţiei, fără să fi părăsit trupul şi pământul, trăieşte într-un mod ceresc: “vieţuire netrupească ducând în trup” (IV, a Mariei Egipteanca), lucru care arată că el lasă în urma sa preocuparea de ceea ce e vremelnic şi stricăcios. Ca neguţătorul care a descoperit mărgăritarul cel de mult preţ, el vinde toate ca să caute cu ” dragoste neasemănată” lucrul cel mai mare şi unic “care trebuieşte”: “Priveghează, suflete al meu, fă-te mai bun, /ca să câştigi făptuirea împreună cu cunoştinţa; /ca să te faci minte văzătoare de Dumnezeu /şi să ajungi în contemplaţie norul cel neapus / şi să te faci neguţător de lucruri mari” (IV, 9).

Această însănătoşire şi reconstituire progresivă a omului, ale cărei cadre le-am văzut mai sus, are loc într-un cadru cosmologic mai larg, cel pe care Dumnezeu l-a creat prin venirea Lui în creaţie. Dar Hristos înnoieşte în Trupul Său şi funcţionalitatea concretă a omului. El a creat nu numai structurile cosmologice, ci şi cele antropologice. A transformat facultăţile vitale ale omului în funcţii spirituale, simţurile naturale în simţuri duhovniceşti. “Îmbrăcat-a frământătura mea / Cel ce a zidit veacurile” şi “a unit cu Sine firea oamenilor” (V, 22: a Născătoarei). Prin această unire a transmis în natura omenească pe care a asumat-o, viaţa lui Dumnezeu, a înnoit-o şi spiritualizat-o. Prin Taine şi asceză credincioşii se grefează în natura umană a Dumnezeu-omului, iau viaţa şi funcţionalitatea ei şi se mântuiesc. Altoirea în Hristos reprezintă conţinutul real şi întregul scop al vieţii bisericeşti sacramentale şi ascetice. Sfântul devine “asemănare a lui Hristos”. Canonul Mare numeşte această altoire “iertare”, îngăduinţă, conlocuire [syn-choresis].

Privită din perspectiva antropologică, mântuirea se numeşte prefacere, schimbare a minţii [metapoiesis, metanoia], (pocăinţă). Dar transformarea omului e cu putinţă datorită unirii, con-locuirii [synchoresis], îngăduirii alături de Dumnezeu care se realizează în spaţiul [choros] care este trupul lui Hristos – Biserica- “comuniune cu Hristos” şi “comuniunea împărăţiei lui Hristos “. La mijlocul celor 40 de zile ale Postului Mare unde e plasată, Denia Canonului Mare îl cheamă pe credincios să-şi altoiască viaţa spirituală pe drumul lui Hristos spre Golgota şi spre înviere, drum pe care se condensează destinul umanităţii.

Spuneam mai sus că Marele Canon e o dramă. Şi se ştie că în toate dramele adevărate deznodământul vine din viitor. În cazul de faţă, deznodământul vine prin învierea lui Hristos pentru care credincioşii se pregătesc tot intervalul celor 40 de zile ale Postului Mare; prin învierea care desfiinţează stricăciunea, care îi aduce omului şi universului viaţa cea nouă şi noile dimensiuni deschise la infinit.

Dar această nouă realitate e prezentată de acum în faţa credincioşilor printr-o drama mesianică, profeţia hristologică a lui Isaia, cu a cărei citire se încheie Denia Canonului Mare. În finalul lungii privegheri, în mijlocul cuvântului profetic răsună calm şi măreţ, ca soarele ce răsare, glasul lui Dumnezeu Tatăl Care trimite pe Fiul Său în lume şi vesteşte lucrurile mari pe care Acesta le va realiza: “Te-am dat ca legământ al poporului Meu spre lumina neamurilor, ca să deschizi ochii orbilor, să scoţi din legături pe cei legaţi şi din casa închisorii pe cei ce şed în întuneric… cele dintru început, iată le-aţi auzit, şi altele noi pe care vi le vestesc… Veseleşte-te pustie şi satele ei în care are sălaş Kedar să înalţe glas. Să chiuie de veselie cei ce locuiesc Petra şi de pe vârfurile munţilor să strige. Să dea slavă lui Dumnezeu şi să vestească virtuţile Lui în ostroave. Domnul, Dumnezeul puterilor, va ieşi şi va face război, va aţâţa râvna Sa, va striga împotriva vrăjmaşilor cu putere… Şi voi duce pe orbi pe drumuri pe care nu le cunosc şi pe poteci pe care nu le ştiu vor merge. Le voi face întunericul lumină, iar cele povârnite netede. Cuvintele acestea le voi face şi nu le voi trece cu vederea ” (Isaia 42, 6-7. 9. 11-l3.16).

Sursa: Panayotis Nellas, Tâlcuirea Canonului Sfântului Andrei Criteanul, preluare din creștinortodox.ro.

http://www.sufletortodox.ro/arhiva-biblioteca-ortodoxa/index.php?dir=carti-documente/


WP Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com