Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?


„Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37)

Ca să ne putem da seama ce este sufletul si ce însemnătate are el pentru viata noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm cadavrul unui om mort de curând, cu trupul unui om viu. Si cadavrul are oase, muschi, nervi si sânge; dar nu se miscă, nu simte, nu vorbeste si nu gândeste ca omul viu. Ce-i lipseste oare? Îi lipseste puterea aceasta tainică si nevăzută insuflată de Însusi Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în miscare trupul si pe care o numim suflet.

Sufletul este si va rămâne pentru viata de aici o mare taină, ascunsă vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare pret. Dacă privim prin el făpturile si lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusete care întrece toate frumusetile acestei lumi. Dacă privim prin el mormintele, ele se deschid si mortii se văd ca si viii. Dacă privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor întelegătoare, toate se luminează si vedem plinătatea Împărătiei vietii.

Toti oamenii ar dori să descopere această mare taină si să pipăie acest diamant ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea si nu se poate pipăi. Zadarnic îl vom căuta în muschi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimă sau în orice altă părticică de materie. Căci, desi el există si în corp si în afară de corp – asa cum există un cântec în disc sau un gând în minte -, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea si nici pipăi.

El este duh asezat de Dumnezeu în om si este partea prin care fiinta noastră se înrudeste cu Însusi Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, asa cum Duh este si Dumnezeu (Ioan 4, 24).

Când a fost plăsmuit omul cel dintâi a zis Dumnezeu în sfatul Sfintei Treimi: ”Să facem om după chipul si după asemănarea Noastră”(Facere 1, 26), iar mai apoi citim că ”a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său‘‘ (Facere 1, 27). Tot la începutul Scripturii aflăm că ”luând Domnul Dumnezeu tărână din pământ, a făcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viată si sa făcut omul cu suflet viu’‘ (Facere 2, 7).

După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce priveste mintea, care este izvorul cunostintei; este asemenea Fiului în ceea ce priveste Cuvântul lăuntric asezat în noi de la Botez si Care este începutul întelepciunii; si este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce priveste libertatea vointei, care este rădăcina tuturor bunătătilor.

După har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că prin taina Sfântului Botez sufletul primeste darul înfierii, devenind si el fiul lui Dumnezeu după har.

După slavă, sufletul este asemenea cu Însusi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeiesti revărsată asupra sa, asa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan:

‘‘Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu si ce vom fi nu s-a arătat până acum. Stim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este’‘ (I Ioan 3, 2).

Deci cel care vrea să afle ce este sufletul, să stie că este marea operă a Sfatului lui Dumnezeu. Este întipărirea vie a Sfintei Treimi în fiinta omenească.

În Împărătia lui Dumnezeu nu este altceva mai frumos, mai scump si mai plăcut decât vederea Fetei lui Dumnezeu, ”spre care si îngerii doresc să privească’‘ (I Petru 1, 12). Ei nu se mai satură uitându-se la dumnezeiescul chip, ca la un izvor nesfârsit de frumusete si de lumină.

Cineva spunea: dacă Chipul sau Fata lui Dumnezeu s-ar arăta o singură clipă în iad, iadul ar ajunge Rai; iar dacă o singură clipă Fata lui Dumnezeu nu s-ar mai arăta în Rai, acesta s-ar preface în iad. Să nu uităm că sufletul omenesc este după chipul acestei fete dumnezeiesti. De aceea sufletul este odorul cel mai scump înaintea lui Dumnezeu.

În suflet stă toată puterea, toată valoarea fiintei omenesti, tocmai pentru că el este făcut după chipul lui Dumnezeu si în vederea unei nesfârsite asemănări cu El.

În suflet stă toată superioritatea fiintei umane fată de restul vietuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau ratiunea sau mintea, priceperea si judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii si o cucereste spre folosul său. Prin darul vorbirii oamenii se înteleg si se apropie unii de altii, iar prin darul creării valorilor de artă si prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.

Obârsia sufletului este Dumnezeu, iar locasul lui este omul. Măretia, valoarea si nobletea sufletului stau deci în originea sa dumnezeiască.

Pentru mântuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însusi Fiul Său în lume. Pentru sufletul omului a pătimit Mântuitorul pe Golgota si Si-a vărsat scump Sângele Său pe cruce.

Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pământ.

Pentru el au fost făcute toate frumusetile lumii acesteia.

Pentru el există Împărătia Cerurilor si toate bunătătile vietii vesnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit ”si la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9).

Nu există deci pe pământ vreun lucru mai valoros decât sufletul. Dacă am pune într-o balantă de o parte, lumea întreagă cu toate bogătiile, frumusetile si plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanta va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însusi ne spune foarte clar: ‘‘Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul?”  Putem agonisi toate bogătiile pământului, putem dobândi toată slava si admiratia lumii întregi, putem să ne însusim întelepciunea si stiinta tuturor neamurilor si a tuturor înteleptilor, dar dacă ne-am vândut sufletul diavolului sau l-am lăsat să se pângărească prin păcat si să meargă în iad, am pierdut totul. Căci toate celelalte nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă nu dobândim mântuirea. Sau altfel spus, putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobândi la loc, afară de suflet.

Dar cum putem pierde sufletul? Piere el, oare, prin moarte?

Nu, pentru că sufletul este nemuritor si trăieste vesnic chiar după moartea trupească. Ceea ce omoară sufletul este păcatul, iar primejdia care-l amenință pe lumea cealaltă este iadul.

Sursa: Fragment din Arhimandrit Sofian BoghiuSmerenia si dragostea, insusirile trăirii ortodoxe, Fundatia Tradiţia Românească, Bucuresti, 2002.

http://ortodoxinfo.ro/2018/01/19/parintele-sofian-ne-vorbeste-despre-sensul-cuvantului-evangheliei-ce-i-foloseste-omului-sa-castige-lumea-intreaga-daca-si-pierde-sufletul/


 

WP Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com