Cuviosul Serafim de Sarov. Învățături


     „De Părinţii cei din vechime ai Bisericii, foarte mult se apropie nevoitorul rus Cuviosul Serafim de Sarov, care şi după sfinţenia vieţii sale şi după nevoinţele şi ostenelile sale mari, se arată în zilele noastre cele slabe, „ca unul din cei de demult“. De aceea, poveţele lui despre lucrarea lăuntrică şi despre rugăciunea lui Iisus eu socot potrivit să le înglobez în convorbirea de faţă.

În descrierile vieţii Cuviosului Serafim, noi găsim „Poveţile lui cele duhovniceşti“ privitoare la diferite laturi ale vieţii duhovniceşti şi monahale, din care noi şi împrumutăm învăţăturile lui despre luarea aminte şi despre rugăciune, folosindu-ne de cartea „Povestire despre viaţa şi nevoinţele celui întru fericită pomenire părintelui Serafim, ieromonahul şi zăvorâtul sihăstriei din Sarov.“ (Ed. 3-a, Moscova, 1851).
Cuviosul Serafim, mai întâi de toate cere o credinţă tare, neclintită şi fierbinte în Dumnezeu şi învăţătura lui cea dintâi este învăţătura „despre Dumnezeu“, care e temelia pentru toate celelalte învăţături de mai departe. „Dumnezeu este un foc care încălzeşte şi aprinde inimile şi rărunchii. Deci, dacă simţim în inimile noastre răceala, care e de la diavol, căci diavolul e rece, apoi să chemăm pe Domnul şi El venind, va încălzi inima noastră cu o dragoste desăvârşită, nu numai faţă de El, ci şi faţă de aproapele. Şi de la faţa căldurii se va izgoni răceala urătorului de bine.“ (pag. 63).
„Nu-L numi pe Dumnezeu că e cu dreaptă judecată“, zice cuviosul Isaac, „căci în faptele tale nu se vede judecata Lui cea dreaptă. Deşi David îl şi numea dreptjudecător şi neprihănit, însă Fiul Lui ne-a arătat că El e mult mai bun şi îndurat. Unde e dreapta Lui judecată? Noi eram păcătoşi şi Hristos a murit pentru noi.“ (Ibidem)
„Dacă nu-L cunoaşteţi pe Dumnezeu nu trebuie de discutat după săturarea pântecelui, căci într-un pântece plin nu e cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu.“ (Ibidem)
„Mai întâi de toate trebuie să crezi în Dumnezeu, că El este şi celor ce-L caută răsplătitor“ (Evr. 11, 6). Credinţa, după învăţătura Cuviosului Antioh, este începutul unirii noastre cu Dumnezeu; cel ce crede cu adevărat, este o piatră din templul lui Dumnezeu pregătită pentru clădirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicată întru înălţime prin puterea lui Iisus Hristos, adică prin cruce, cu ajutorul funiei Duhului Sfânt.“ (pag. 64).
„Credinţa fără de fapte moartă este“ (Iacob 2, 26); iar faptele credinţei sunt dragostea, pacea, îndelunga-răbdare, milostenia, smerenia, odihnirea de toate lucrările, precum şi Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrările Sale, purtarea Crucii şi viaţa cea de Duh. Numai această credinţă e socotită întru dreptate. Adevărata credinţă nu poate fi fără de fapte; cine crede cu adevărat, acela neapărat are şi fapte“ (pag. 65).

„Toţi cei ce au o nădejde tare în Dumnezeu sunt ridicaţi spre El şi se luminează ca strălucirea luminii celei veşnice“ (p. 65).

„Adevărata nădejde caută numai împărăţia lui Dumnezeu şi e încredinţată că toate cele pământeşti, cele de trebuinţă pentru viaţa cea vremelnică, neapărat vor fi date.“ (pag. 65).

„Inima nu poate avea pace până când nu-ţi vei agonisi această nădejde. Ea va împăca inima şi va turna în ea bucurie“. (pag. 65).

„Cel ce şi-a agonisit dragostea cea desăvârşită, trăieşte în viaţa aceasta ca şi cum n-ar trăi. El pe de-a întregul s-a transformat într-o dragoste faţă de Dumnezeu şi a uitat orice altă dragoste. Cine se iubeşte pe sine, acela nu-L poate iubi pe Dumnezeu. Iar cine nu se iubeşte pe sine, din dragoste pentru Dumnezeu, acela îl iubeşte pe Dumnezeu.“ (pag. 66).

„Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, cu adevărat se socoate străin şi nemernic pe acest pământ; căci cu năzuinţa sa către Dumnezeu, el cu sufletul şi cu mintea îl vede numai pe El.“ (pag. 66).

„Omul care s-a hotărât să meargă pe calea luării aminte dinlăuntru, mai întâi de toate trebuie să aibă frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii.“ (pag. 67).

„În mintea lui totdeauna trebuie să fie întipărite aceste cuvinte ale Proorocului: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur.“ (Ps. 2, 11) (pag. 67).“

„El trebuie să meargă pe calea aceasta cu mare băgare de seamă şi cu evlavie faţă de toate cele sfinte, iar nu cu nepăsare“ (pag. 67).

„Băgarea de seamă plină de evlavie se cere aici, pentru că marea aceasta, adică inima cu cugetele şi dorinţele sale, care trebuie curăţită prin luare aminte, e mare şi largă; acolo sunt orătănii, cărora nu este număr – adică multe cugete deşarte, nedrepte şi necurate – puii duhurilor cele necurate.“ (pag. 67) (Ps.103, 25).

„Temându-te de Dumnezeu tu toate le vei face bine iar de diavol nu te teme căci dacă te temi de Dumnezeu, apoi vei biciui pe diavol, pentru că el este neputincios.“ (pag. 67).
„Însă nimeni nu-şi poate agonisi frica de Dumnezeu, până nu se va elibera de toate grijile cele lumeşti. Când mintea va fi fără de griji, atunci pe ea o mişcă frica de Dumnezeu şi o atrage spre dragostea bunătăţii lui Dumnezeu.“ (pag. 68).
„Frica de Dumnezeu se agoniseşte atunci când omul, lepădându-se de lume şi de tot ce e în lume, îşi va aduna toate gândurile şi simţirile într-o singură imagine a legii lui Dumnezeu şi pe de-a întregul se va scufunda în contemplarea lui Dumnezeu şi în simţirea fericirii celei făgăduite sfinţilor.“ (pag. 68).

„Cel ce merge pe calea luării aminte, nu trebuie să creadă numai inimii sale, ci mişcările inimii sale şi viaţa sa să le măsoare cu legea lui Dumnezeu şi cu viaţa cea lucrătoare a nevoitorilor bunei credinţe, care au trecut prin aceste nevoinţe. Prin acest mijloc, mai lesne putem să scăpăm de cel viclean şi mai limpede să vedem adevărul.“ (pag. 70).

Mintea unui om cu luare aminte parcă ar fi un om pus de pază, sau un paznic neadormit al Ierusalimului dinlăuntru. Stând pe culmea contemplării duhovniceşti, el priveşte cu ochiul curăţiei toate puterile cele potrivnice, care dau târcoale şi se sting în sufletul lui, după Psalmistul: „Şi spre vrăşmaşii mei a privit ochiul meu“ (Ps. 53, 9) (pag. 75).

„De ochiul lui nu se ascunde diavolul, „care umblă ca un leu răcnind, căutând să înghită pe cineva“ (1 Petru 5, 8), şi cei ce „şi-au încordat arcul ca să săgete întru întunerec pe cei drepţi la inimă.“ (Ps. l0, 2) (pag.70).“

„După învăţătura Sf. Părinţi, lângă fiecare om se află doi îngeri: unul bun, altul rău. Îngerul cel bun e liniştit, blând şi tăcut. Când intră el în inima omului, apoi vorbeşte cu el despre dreptate, curăţie, linişte şi despre tot lucrul bun şi despre orice virtute. Când vei simţi acest lucru în inima ta, apoi se vede că în tine e îngerul dreptăţii. Iar duhul cel viclean e răutăcios, brutal şi fără de minte. Când va intra el în inima ta, apoi să cunoşti acest lucru după faptele lui.“ (Ant. Cuv. 61) (pag. 71).

„Cel ce merge pe această cale (a luării aminte) nu trebuie să ia aminte la toate zvonurile străine de care se poate umple capul de cugete nefolositoare şi deşarte şi de amintiri, ci trebuie să ia aminte la sine.“ (Pag. 73).

„Mai ales trebuie să te păzeşti pe această cale, ca să nu priveşti la faptele străine, să nu te gândeşti la ele, nici să vorbeşti de ele, după Psalmist. Ca să nu grăiască gura mea lucruri omeneşti (Ps. 16, 4); dar să rogi pe Domnul: de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine iartă pe robul tău.“ (Ps. 18, 13–14) (pag. 73).

„Omul, după trup e asemenea unei lumânări aprinse. Ea trebuie să ardă şi el trebuie să moară. Însă sufletul e nemuritor; de aceea şi grija noastră trebuie să fie mai mult pentru suflet decât pentru trup; ce folos va avea omul, dacă va câştiga toată lumea, iar sufletul său îl va pierde?“ (Pag. 73).

„Dacă din capul nostru ne vom obosi trupul până acolo încât să obosească şi duhul, apoi o astfel de asuprire va fi fără de socotinţă, deşi acest lucru s-ar face pentru câştigarea virtuţii. Iar dacă Domnul Dumnezeu va voi ca omul să încerce în sine dureri, apoi îi va da şi putere şi răbdare. Deci lasă ca durerile să nu fie de la noi înşine, ci de la Dumnezeu.“ (pag. 74).

„Dacă vrei să-ţi întocmeşti casa sufletului tău“, zice Cuviosul Varsanufie, „apoi mai întâi pregăteşte-ţi materialul şi toate cele trebuincioase, ca meşterul să vină numai şi să zidească. Cele trebuincioase pentru o astfel de clădire sunt credinţa cea tare pentru ridicarea pereţilor; ferestrui de lemn, prin care trece lumina soarelui înlăuntru ca să lumineze casa, ca să nu fie în ea nici un pic de întuneric. Ferestruiele de lemn sunt cele cinci simţuri, întărite de cinstita Cruce a lui Hristos şi introducând lumina soarelui dreptăţii celui de gând şi care nu îngăduie să rămână în casa ta nici un pic de întuneric al vrăjmaşului şi urătorului de bine al tău. Pe urmă se cere un acoperiş, ca soarele să nu te ardă ziua, nici luna noaptea (Ps. 120, 6). Acoperişul e întărit de către dragostea faţă de Dumnezeu, care acoperind casa, n-ar cădea niciodată şi n-ar îngădui să apună soarele întru mânia ta, ca să nu-l vezi pe el mustrându-te pe tine în ziua judecăţii şi arzându-te în focul gheenei şi luna, care mărturiseşte despre trândăvia şi lenevia noastră din timpul nopţii. În sfârşit se mai cere şi o uşă, care duce în casă şi păzeşte pe cel ce locuieşte în ea. Înţelegi uşa cea înţelegătoare – pe Fiul lui Dumnezeu, Carele zice: Eu sunt uşa. Dacă-ţi vei întocmi astfel casa sufletului tău şi nu va fi în ea nimic necuviincios şi neplăcut Lui – atunci El va veni cu Tatăl cel binecuvântat şi cu Duhul Sfânt şi locaş la tine va face şi te va învăţa ce este pacea sufletului, luminând inima ta cu bucuria cea negrăită.“ (Varsanufie, Răsp.171); (pag. 75).
„Sufletul trebuie hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu; căci cuvântul lui Dumnezeu, după cum zice Grigorie Teologul, este pâinea cea îngerească cu care se hrănesc sufletele cele flămânde de Dumnezeu. Iar mai mult trebuie îndeletnicit cu citirea Noului Testament şi a Psaltirii. De aici se petrece o luminare a minţii, care din pricina aceasta se schimbă printr-o schimbare dumnezeiească.“ (pag. 76).

„E foarte folositor să te îndeletniceşti cu citirea cuvântului lui Dumnezeu în singurătate şi să citeşti întreaga Biblie cu pricepere. Numai pentru o astfel de îndeletnicire, afară de alte fapte bune, Domnul nu-l va părăsi pe om cu mila Sa, ci îl va umple pe el de darul priceperii. Când omul îşi va hrăni sufletul său cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci se va umplea de priceperea celor ce sunt bune şi rele. Citirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie făcută în singurătate, ca mintea celui ce citeşte, toată să fie adâncită în adevărurile Sfintei Scripturi şi să primească în sine, de la Dumnezeu, căldura care în singurătate naşte lacrimi; de la ele omul se încălzeşte pe de-a întregul şi se umple de darurile cele duhovniceşti, care îndulcesc mintea şi inima mai mult decât orice cuvânt.“ (pag. 76).

„Pacea sufletului se câştigă prin necazuri; Scriptura zice: „Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pre noi la odihnă.“ (Ps. 65, 12) (pag. 78).“

„Semnul unui suflet înţelegător e când omul îşi scufundă mintea înlăuntrul său şi-i are lucrarea în inima sa.“ (pag. 78).

„Atunci harul lui Dumnezeu, îl umbreşte pe el şi el petrece într-o întocmire paşnică, iar prin aceea şi în cea mai presus de lume paşnică, adică cu o conştiinţă bună; iar cea mai presus de lume, căci mintea vede în sine harul Sf. Duh, după cuvântul lui Dumnezeu: „În pace e locul lui.“ (Ps. 75, 3) (Pag. 78).

Când omul va ajunge la o întocmire paşnică, atunci poate să reverse şi asupra altora lumina care luminează mintea.“ (pag. 79).

„Noi trebuie să ne adunăm toate gândurile, dorinţele şi lucrările, ca să căpătăm pacea lui Dumnezeu şi împreună cu Biserica să strigăm pururea: „Doamne, Dumnezeul nostru, pacea Ta o dă nouă“ (Ps. 26, 12) (Pag. 80).“

„Cu toate măsurile trebuie să ne stârnim ca să găsim pacea sufletului şi să nu ne tulburăm de defăimările din partea altora; pentru aceasta trebuie să ne înfrânăm mânia şi mintea şi inima să le păzim; prin luarea aminte de la mişcările cele necuviincioase.“ (pag. 80).

„Pentru a găsi pacea sufletului trebuie în fel şi chip să ne ferim de a osândi pe alţii. Prin neosândire şi tăcere se păstrează pacea sufletului“ (Pag. 82)

„Ca să scăpăm de osândire trebuie să luăm aminte la noi înşine şi să nu primim de la nimeni gânduri străine.“ (pag. 82).

„De nevoinţe mai presus de măsură să nu ne apucăm, ci să ne stăruim ca prietenul – trupul nostru – să fie credincios şi în stare de a lucra virtuţile“ (pag. 82).
„Trebuie de mers pe calea cea din mijloc, fără să te abaţi la dreapta sau la stânga (Pilde 4, 27) şi dând duhului cele duhovniceşti, trupului cele trupeşti, trebuincioase pentru sprijinul vieţii celei vremelnice şi vieţii sociale cele cerute în chip legiuit de ea, după cuvintele Sf. Scripturi: „Daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu.“ (Matei 22, 21) (pag. 82).“

„Trebuie să fim îngăduitori cu sufletul nostru în neputinţele şi neajunsurile lui şi să tolerăm lipsurile noastre, cum tolerăm lipsurile altora, însă să nu lenevim şi să ne îndemnăm la cele mai bune.“ (pag. 83).

Cei ce s-au hotărât într-adevăr să slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să se îndeletnicească cu aducerea aminte de Dumnezeu şi cu neîncetata rugăciune către Iisus Hristos, zicând cu mintea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“; iar în ceasurile de după prânz (de după-amiază) se poate zice această rugăciune astfel: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul; sau să alergăm de-a dreptul la Născătoarea de Dumnezeu sau a zice cântarea Îngerului: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Cu o astfel de îndeletnicire, ferindu-te de risipire şi păzindu-ţi pacea conştiinţei, te poţi apropia de Dumnezeu şi uni cu El. Căci după cuvintele Sf. Isaac Sirul, în afară de rugăciunea neîncetată, nu ne putem apropia de Dumnezeu. (Cuv. 69), (pag. 84).

„Chipul de rugăciune foarte bine l-a orânduit Sf. Simeon Noul Teolog“ (Cuvânt despre cele trei chipuri ale rugăciunii) (pag. 85).

„Dacă în rugăciune se va întâmpla să fii robit cu mintea întru risipirea gândurilor, apoi trebuie să te smereşti înaintea Domnului Dumnezeu şi să ceri iertare, zicând: greşit-am, Doamne, cu cuvântul, cu lucrul, cu gândul şi cu toate simţirile mele“ (Ibidem).
„În Biserică, în timpul rugăciunii, e de folos să stăm cu ochii închişi, într-o luare aminte lăuntrică; ochii să-i deschidem doar numai atunci când te vei trândăvi, sau te va îngreuia somnul şi te va pleca spre dormitare, atunci ochii trebuie îndreptaţi spre icoană şi spre lumânarea ce arde înaintea ei.“ (Ibidem).

„Totdeauna trebuie să te sileşti ca nu cumva să ţi se împrăştie gândurile; căci prin aceasta sufletul se depărtează de la aducerea aminte de Dumnezeu şi de dragostea Lui, după lucrarea diavolului, după cum spune Sfântul Macarie: Toată grija protivnicului nostru este ca să abată gândul nostru de la aducerea aminte de Dumnezeu, de la frică şi dragoste.“ (Cuv. 2, cap. 15). (Ibidem).

„Când mintea şi inima se vor uni în rugăciune şi cugetele sufletelor nu vor fi răspândite, atunci inima se încălzeşte de o căldură duhovnicească, în care străluceşte lumina lui Hristos, umplând în pace şi de bucurie pe de-a întregul pe omul cel dinlăuntru.“ (pag. 85).

„Pentru toate trebuie să mulţumim Domnului şi să ne lăsăm în voia Lui; trebuie, de asemenea, să-I înfăţişăm Lui toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre şi să ne străduim ca toate să fie numai spre bună plăcerea Lui“ (pag. 86).

„Ca să primim şi să vedem în inimă lumina lui Hristos, trebuie pe cât se poate, să ne depărtăm de lucrurile văzute. Curăţind de mai înainte sufletul, prin pocăinţă şi fapte bune şi cu credinţă în Cel care s-a răstignit, închizând ochii cei trupeşti, să ne scufundăm mintea înlăuntrul inimii şi să strigăm, chemând numele Domnului nostru Iisus Hristos; şi atunci pe măsura osârdiei şi fierbinţelii Duhului faţă de cel iubit (Luca 3, 22), omul află, în numele cel chemat, o dulceaţă care-i aprinde dorinţa de a căuta o luminare de mai sus.“ (pag. 86).

„Când printr-o astfel de îndeletnicire, va zăbovi mintea în inimă, atunci străluceşte lumina lui Hristos, luminând cămara sufletului cu strălucirea cea dumnezeiească, după cum zice Proorocul Maleahi: „Şi va străluci vouă, celor ce vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii.“ (Ibidem).

„Lumina aceasta este împreună cu viaţa, după cuvântul Evangheliei: „În acela viaţa era şi viaţa era lumina oamenilor“ (Ioan 1, 4) (Ibidem).

„Când omul primeşte lăuntric lumina cea veşnică, atunci mintea lui e curată şi n-are în sine nici un fel de închipuiri de ale simţurilor; însă fiind în întregime adâncit în contemplarea frumuseţii celei nezidite, el uită de toate cele ale simţurilor, nu vrea să se vadă nici pe sine, ci doreşte să se ascundă în inima pământului, numai să nu se lipsească de acest bine adevărat – Dumnezeu.“ (Ibidem).

„La cine curg lacrimile de umilinţă, inima aceluia o strălucesc razele soarelui dreptăţii – Hristos Dumnezeu“ (pag. 87).

„Cel ce doreşte să se mântuiască, pururea trebuie să aibă o inimă înfrântă şi dispusă spre pocăinţă, după psalmistul: „Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.“ (pag. 88).“

„Într-o astfel de stare a duhului, omul lesne poate să treacă, fără nici o primejdie, printre uneltirile şirete ale trufaşului diavol, stăruinţa întreagă a căruia e ca să tulbure duhul omului şi în această tulburare, să-şi semene neghinele sale. Însă când omul se sileşte să aibă o inimă smerită şi o minte netulburată ci paşnică, atunci toate uneltirile vrăjmaşului sunt fără efect; căci unde e pacea cugetelor, acolo odihneşte însuşi Dumnezeu: în pace e locul Lui. (Ps. 75, 3). (Ibidem).

„Începutul pocăinţei vine de la frica de Dumnezeu şi de la luarea aminte, cum zice Sfântul Mucenic Bonifaciu (Viaţa, 19 Decembrie); frica de Dumnezeu este tatăl luării aminte, iar luarea aminte este maica odihnei lăuntrice; acelaşi (tatăl luării aminte) naşte conştiinţa, care face ca sufletul, ca într-o apă oarecare curată şi neturburată, îşi vede urâţenia sa şi atunci se nasc odraslele şi rădăcinile pocăinţii.“ (pag. 88).
„Noi, în toată viaţa noastră, prin căderile noastre în păcate, mult sau puţin întristăm măreţia lui Dumnezeu şi de aceea trebuie mereu să ne smerim în faţa Lui, cerând iertarea păcatelor noastre.“ (Ibidem).

„Despre post, Cuviosul Serafim, învaţă aşa; Întemeietorul nostru de nevoinţe, Iisus Hristos, înainte de a păşi la nevoinţa răscumpărării neamului omenesc, s-a întărit pe Sine cu un post îndelungat. Şi toţi nevoitorii, apropiindu-se să slujească Domnului, se înarmau pe sine cu post şi nu păşeau altfel pe calea Crucii, decât însoţiţi de post. Chiar propăşirea întru nevoinţe ei o măsurau cu propăşire în post.“ (pag. 92).

„Hrana trebuie întrebuinţată în fiecare zi atât ca trupul, întărindu-se, să fie prieten şi sprijinitor sufletului în lucrarea virtuţii; căci altfel se poate întâmpla ca, slăbind trupul, să slăbească şi sufletul“ (pag. 93).

„De postul cel aspru, Sf. Asceţi se apucau nu de îndată, ci încetul cu încetul ajungeau în stare să se mulţumească cu o mâncare cât mai săracă.

Cu toate acestea, ei nu cunoşteau ce e slăbirea, ci totdeauna erau vioi şi gata de lucru. Boala printre ei era ceva rar, iar viaţa lor era foarte lungă.“ (pag. 93).

„Pe măsură ce trupul celui ce posteşte devine mai subţire şi mai uşor, viaţa cea duhovnicească ajunge la desăvârşire şi se descopere prin lucruri minunate şi duhul îşi săvârşeşte lucrările sale, parcă într-un trup fără de trup. Simţurile de dinafară se închid şi mintea, dezlegându-se de pământ, se înalţă la cer şi în întregime se scufundă în contemplarea lumii celei duhovniceşti“. (pag. 93).

„Noi neîncetat trebuie să ne păzim inima de cugete şi de impresii necuviincioase, după cuvântul Peremilnicului: „Cu toată paza păzeşte-ţi inima ta; că dintr-acestea sunt ieşirile vieţii.“ (Pilde 4, 23). (pag. 94).“

„De la paza de totdeauna a inimii se naşte în ea curăţia, în care se vede Domnul, după cum ne încredinţează adevărul cel veşnic; „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8)“ (Ibidem).

„Binele ce a pătruns în inimă nu trebuie aruncat afară, fără să fie nevoie, căci cele adunate înlăuntru numai atunci pot fi în afară de primejdie de vrăjmaşii cei văzuţi şi de cei nevăzuţi, când se păstrează înlăuntrul inimii.“ (pag. 94).

„Inima numai atunci clocoteşte, când e aprinsă de focul cel dumnezeiesc, când în ea este apa cea vie; iar când această apă se varsă, apoi ea răceşte şi omul îngheaţă. Nu descoperi tuturor taina inimii tale.“ (pag. 94).

„Când ţi se va întâmpla să fii în lume printre oameni, nu trebuie să vorbeşti despre lucrurile cele duhovniceşti, mai ales când vezi că nici n-au dorinţă să te asculte.“ (pag. 95).
„Cu omul cel sufletesc trebuie să vorbim despre lucrurile cele omeneşti, iar cu omul cel ce are pricepere duhovnicească trebuie de vorbit despre lucrurile cele cereşti.“ (pag. 95).

„Nu trebuie fără de nevoie să-ţi descoperi inima ta; dintr-o mie abia dacă poţi găsi pe unul care ţi-ar păstra taina ta.“ (pag. 94).

„Dacă noi nu o păzim de noi, apoi cum mai putem nădăjdui că ea ar putea fi păzită de altul.“ (Ibidem).

„O singură flecăreală cu cei care nu sunt de aceleaşi obiceiuri cu noi, ne e de ajuns ca să se destrame tot lăuntricul unui om cu luare aminte.“ (pag. 96).

„Însă ceea ce e mai rău decât tot, e că din pricina aceasta se poate atinge acel foc pe care Domnul nostru Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământul inimilor omeneşti.“ (pag. 96).

„Când omul primeşte în sine ceva dumnezeiesc, apoi se bucură în inimă, iar când cele diavoleşti, atunci se tulbură.“ (pag. 97).

„O inimă de creştin, primind ceva dumnezeiesc, n-are nevoie de o convingere care să-i vină din altă parte, dacă acest lucru e de la Domnul, ci prin însăşi lucrarea sa convinge că ea e din ceruri, căci simte în sine roadele cele duhovniceşti; dragostea, bucuria, pacea şi celelalte.“ (Gal. 5, 22) (Ibidem).

„Însă dimpotrivă, diavolul de s-ar transforma chiar şi într-un înger de lumină (2 Cor. 11, 14) sau de ne-ar aduce gânduri frumoase ca chip, inima totuşi simte o nelămurire oarecare şi o tulburare în gânduri.“ (pag. 98).

„Din toate aceste felurite mişcări ale inimii, omul poate cunoaşte ce este dumnezeiesc şi ce este diavolesc, după cum scrie despre aceasta Grigorie Sinaitul: căci din lucrare vei putea cunoaşte lumina ce a strălucit în sufletul tău, de este de la Dumnezeu sau de la Satana.“ (pag. 98).

„Cine suportă boala cu răbdare şi cu mulţumire, aceluia i se socoteşte drept nevoinţă sau chiar şi mai mult.“ (pag. 99).

„Noi trebuie să fim curaţi de cugetele cele necurate, mai ales când aducem rugăciune lui Dumnezeu. Căci nu este nici o unire între putoare şi bună mireasmă. Unde sunt cugete, acolo este şi o însoţire cu ele“. (pag. 100).

„Trebuie înlăturată cea dintâi năvălire a cugetelor celor păcătoase şi ele trebuie împrăştiate de la pământul inimii noastre. Până când copiii Babilonului, adică cugetele cele păcătoase, sunt încă prunci, ei trebuie zdrobiţi şi sfărâmaţi de piatră, care este Hristos, dar mai ales pe cei trei mai de seamă dintre ei: lăcomia pântecului, iubirea de argint şi slava cea deşartă prin care diavolul a încercat să ispitească chiar pe Însuşi Domnul nostru, la sfârşitul nevoinţei Lui.“ (pag. 100).

„Diavolul ca un leu, ascunzându-se în ograda sa (Ps. 9, 30), în taină ne întinde nouă mrejele cugetelor celor necurate şi nelegiuite. Deci, de îndată ce le vom vedea, să le rupem prin cugetarea evlavioasă şi rugăciune.“ (pag. 101).

„Se cere nevoință şi o priveghere îndelungată, pentru că în timpul cântării de Psalmi, mintea noastră să fie unită cu inima şi cu celelalte puteri, ca nu cumva în rugăciunea noastră la tămâie, să nu se amestece şi putoarea cea rea. Căci Domnul se îngreţoşează de o inimă cu cugete necurate. Legea zice: „să nu ari cu un bou şi cu un măgar înjugaţi împreună“ (Deut. 22, 10), adică cu cuget curat şi necurat nu aduce rugăciune.“ (pag. 101).
„Să ne aruncăm neîncetat, zi şi noapte, cu lacrimi înaintea feţii bunătăţii lui Dumnezeu, ca să ne curăţească inimile noastre de orice cuget rău, ca noi cu vrednicie, să putem trece calea chemării noastre şi cu mâinile curate să-I aducem Lui darurile slujirii noastre.“ (Ibidem).

„Duhul cel necurat are o înrâurire puternică numai asupra celor pătimaşi, iar de cei ce s-au curăţit de patimi, se atinge numai de departe, sau pe dinafară.“ (pag. 102).

„Să iubim smerenia şi vom vedea slava lui Dumnezeu, căci de unde se scurge smerenia, de acolo izvorăşte slava lui Dumnezeu.“ (pag.103).

„Nefiind lumină, toate sunt întunecoase; astfel şi fără de smerenie nu e nimic în om, decât numai întuneric.“ (Ibidem).

„După cum ceara neîncălzită şi tare, nu poate să primească pecetea ce se pune pe ea, la fel şi sufletul neîncercat de osteneli şi de neputinţe nu poate primi asupra sa pecetea virtuţilor lui Dumnezeu. Când diavolul l-a părăsit pe Domnul, atunci s-au apropiat Îngerii şi I-au slujit Lui.“ (Matei 4, 11). „Deci, dacă în timpul ispitelor întrucâtva ceva se şi depărtează Îngerii lui Dumnezeu, apoi nu departe şi în curând, se apropie şi ne slujesc nouă, prin cugetele cele dumnezeieşti, prin umilinţă, îndulcire şi răbdare. Sufletul ostenindu-se îşi agoniseşte şi celelalte laturi ale desăvârşirii“ (pag.103).
„Cine vrea să cunoască calea cu desăvârşire şi nu merge cu cel ce cunoaşte cu desăvârşire această cale, niciodată nu va ajunge la cetatea liniştirii desăvârşite.“ (pag. 105).
„Cel de sub ascultare propăşeşte mult întru zidirea sufletului, afară de faptul că el capătă, prin aceasta, un înţeles pentru lucruri şi vine întru umilinţă.“ (pag. 105).
„Cine se îndeletniceşte ca să se cunoască pe sine însuşi, acela n-are timp să ia seama la alţii. Osândeşte-te pe tine însuţi şi vei înceta să osândeşti pe alţii“ (pag. 110).
„Când ne întoarcem de la om, sau îl batjocorim, atunci pe inima noastră se aşează o piatră.“ (pag. 106).

„Osândește fapta cea rea, dar nu osândi pe cel ce o face.“ (pag.110).
„Nu trebuie să judecăm pe nimeni, deşi cineva l-ar vedea chiar cu ochii lui păcătuind, sau petrecând întru călcarea poruncilor lui Dumnezeu.“ (pag. 108).

„Când duhul cel rău al întristării va cuprinde sufletul, atunci umplându-l de amărăciune şi de neplăcere, nu-l va lăsa să facă rugăciunea cu osârdia cuvenită şi să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu o atenţie cuvenită, ci îl lipseşte de blândeţe şi de bunăvoinţă în comportarea cu fraţii şi naşte o îndepărtare de la orice convorbire. Căci sufletul, plin de întristare, deznădăjduindu-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu poate fi liniştit să primească un sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni, ca şi cum ei ar fi vinovaţi de tulburările lui şi nu pricepe că pricina durerii este înlăuntrul lui. Întristarea este viermele inimii, care roade în maica ce-l naşte.“ (pag. 114).

„Duhul omului celui tulburat sau întristat, trebuie să ne stăruim să-l îmbărbătăm cu un cuvânt de dragoste.“ (pag. 107).

„Când îţi greşeşte fratele, acopere-l după cum ne sfătuie Sfântul Isaac Sirul: întinde-ţi haina ta peste cel ce păcătuieşte şi-l acopere pe el“ (pag. 107).

„Cine a învins patimile, acela a învins şi întristarea. Iar cel învins de patimi, nu va scăpa de cătuşele întristării“. (pag. 114).

„Cine iubeşte lumea, aceluia îi este cu neputinţă să se întristeze. Iar cel ce a dispreţuit lumea, e vesel totdeauna.“ (pag. 114).

„Nedespărţit de duhul întristării lucrează şi plictiseala. Ea produce o nelinişte atât de înfricoşată, că nu mai pot fi suportate nici locurile unde vieţuieşte, nici fraţii ce petrec împreună cu el, iar în timpul cititului se produce un dispreţ şi chiar căscaturile dese. Boala aceasta se vindecă prin rugăciune, înfrânarea de la vorbirea deşartă, rucodelia pe măsura puterilor, citirea cuvântului lui Dumnezeu şi răbdarea; pentru că se şi naşte ca de la laşitate, trândăvie şi vorbire deşartă.“ (pag. 115).

„Se plictisesc numai aceia, la care lucrurile nu sunt în bună rânduială. Când îndeletnicirile tale se vor aşeza în rânduiala cuvenită, atunci plictiseala nu-şi va mai găsi loc în inima ta.“ (pag.116).

„Una este plictiseala şi alta este chinuirea duhului, numită trândăvie. Se întâmplă uneori, că omul e într-o astfel de stare de duh că lui i se pare, că mai uşor i-ar fi să se nimicească, sau să fie fără nici un pic de simţire şi de conştiinţă decât să rămână în această stare de chin nelămurit. Trebuie să te grăbeşti să ieşi din ea. Păzeşte-te de duhul trândăviei, căci din el se naşte tot răul.“ (pag. 115).

„Vindecarea de toate acestea, după Sfântul Isaac, e una, cu ajutorul căreia omul degrabă îşi află mângâiere în sufletul său. Şi ce fel de doctorie este aceasta? Smerita cugetare a inimii.“ (pag. 117).

„Deznădejdea, după învăţătura Sfântului Ioan Scărarul, se naşte sau din conştiinţa mulţimii de păcate, din împovărarea conştiinţei şi din întristarea insuportabilă, când sufletul acoperit de o mulţime de răni, din pricina durerii lor de nesuferit, se scufundă în adâncul deznădejdii, sau din trufie sau din îngâmfare, când cineva se socoate pe sine că nu merită păcatul în care a căzut. Cea dintâi se lecuieşte prin înfrânare şi bună nădejde, iar a doua prin smerenie şi neosândirea aproapelui“ (Scara, treapta 26). (pag. 118).

„Un suflet înălţat şi tare nu deznădăjduieşte la orice nenorocire. Viaţa noastră e ca o casă de încercări şi de torturi; însă să nu ne îndepărtăm de Domnul, până când nu va porunci El, celor ce ne chinuiesc să ne lase şi până când nu vom fi învioraţi (făcuţi vii) prin răbdare şi o nepătimire tare.“ (pag. 118).

„Omul e alcătuit din suflet şi trup şi de aceea şi calea vieţii lui trebuie să cuprindă acţiuni trupeşti şi sufleteşti din lucrarea şi contemplarea cu mintea.“ (pag. 122).

„Calea vieţii lucrătoare o alcătuieşte: postul, înfrânarea, privigherea, îngenunchierile, rugăciunea şi celelalte nevoinţe trupeşti care alcătuiesc calea cea strâmtă şi cu scârbe, care după cuvântul lui Dumnezeu duce la viaţa cea veşnică.“ (Mat. 7, 14) (Ibidem).

„Calea vieţii celei contemplative cu mintea se cuprinde în înălţarea minţii către Domnul Dumnezeu, în luarea aminte de inimă, rugăciunea minţii şi contemplarea lucrurilor celor duhovniceşti prin astfel de îndeletniciri.“ (Ibidem).

„Fiecare care doreşte să petreacă o viaţă duhovnicească, trebuie să înceapă de la viaţa cea lucrătoare şi numai pe urmă să ajungă la cea contemplatoare cu mintea, căci fără de viaţă lucrătoare e cu neputinţă să ajungi la cea contemplatoare cu mintea.“ (Ibidem).
„Viaţa cea lucrătoare ne ajută să ne curăţim de patimile cele păcătoase şi ne ridică la treapta desăvârşirii celei lucrătoare, iar prin aceasta ne croieşte drum spre viaţa cea contemplativă cu mintea. Căci numai cei ce s-au curăţit de patimi şi cei desăvârşiţi se pot apropia de acea viaţă, după cum se poate vedea acest lucru din cuvintele Sfintei Scripturi: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Mat. 5, 8) şi din cuvintele Sf. Grigorie Teologul (în Cuvântul de la Sf. Paşti): De contemplare se pot apropia fără de primejdie numai cei mai desăvârşiţi în urma încercărilor.“ (pag. 122–123).
„Astfel şi Biserica, fericind pe Sf. Ierarh Nicolae, cântă: Mai întâi cu tăcerile şi prin luptele cu cugetele, la lucrare ai adăugat cugetarea despre Dumnezeu, iar prin cugetarea despre Dumnezeu ţi-ai agonisit minte desăvârşită, prin care cu îndrăzneală, cu Dumnezeu şi îngerii ai vorbit“ (Acatistul Sf. Nicolae, cond.10). (pag. 123).

„De viaţa cea contemplativă trebuie să ne apropiem cu frică şi cu cutremur, cu zdrobirea inimii şi cu smerenie, cu cugetare multă a Sf. Scripturi şi dacă se poate găsi, sub îndrumarea unui povăţuitor iscusit, iar nu cu obrăznicie şi rânduială de la sine: căci cel obraznic şi încrezut în sine, după cuvintele Sf. Grigorie Sinaitul, tinzând spre cele ce sunt mai presus de vrednicia lui, cu îngâmfare se sileşte să ajungă la ele, înainte de vreme. Şi încă: dacă cineva visează, în părerea sa despre sine, să ajungă la cele înalte, având o dorinţă satanică, iar nu adevărul – pe unul ca acesta diavolul uşor îl prinde în mrejele sale, ca pe o slugă a sa.“ (pag. 123).

„Dar dacă nu se poate găsi povăţuitor, care ar putea să ne îndrumeze spre viaţa cea contemplativă, apoi în acest caz, trebuie să ne îndrumăm cu Sf. Scriptură, căci Însuşi Domnul porunceşte să ne învăţăm din Sf. Scripturi, zicând: „cercetaţi Scripturile, căci prin ele credeţi că aveţi viaţa de veci.“ (Ioan 3, 39). (Ibidem).

„De asemenea trebuie citite cu sârguinţă scrierile patristice şi să ne stăruim cât se poate, însă după putere, să împlinim ceea ce ne învaţă ele şi astfel să ne ridicăm încetul cu încetul de la viaţa cea lucrătoare spre desăvârşirea celei contemplative.“ (pag. 124).

„Nu trebuie părăsită viaţa cea lucrătoare chiar şi atunci când omul ar fi propăşit în ea şi ar fi ajuns la cea contemplativă; căci ea o ajută şi pe cea contemplativă şi o înalţă.“ (Ibidem).
„Păşind pe calea vieţii lăuntrice şi contemplative, nu trebuieşte să slăbim, nici să o slăbim (pe acea cale), pentru că oamenii, care s-au lipsit de cele de dinafară şi de senzualitate ne izbesc cu protivnicia părerilor lor chiar în simţirea inimii şi în fel şi chip se stăruiesc să ne abată de la mersul pe această cale lăuntrică, punându-ne felurite piedici. Căci, după părerea dascălilor Bisericii (Fericitul Teodorit), tâlcuirea la Cântarea Cântărilor (folio 84 verso), contemplarea lucrurilor bisericeşti se preferă cunoaşterii lucrurilor simţite. Şi de aceea, în mersul pe această cale, nu trebuie să ne clătinăm de nici un fel de piedică, bizuindu-ne, în acest caz pe cuvântul lui Dumnezeu: De frica voastră nu ne vom teme, căci cu noi este Dumnezeu. Pe Domnul Dumnezeul nostru îl vom sfinţi în aducerea aminte cea din urmă a dumnezeescului său nume şi Acela ne va fi nouă frică (15, 8; 12–13). Adevărata cunoaştere a binelui şi a răului se poate cunoaşte numai atunci când nevoitorul bunei credinţe va ajunge la simţirea osândei viitoare şi va gusta de mai înainte din fericirea cea veşnică, lucru care se petrece într-un suflet binecredincios încă în viaţa aceasta de pe pământ, într-un chip tainic şi duhovnicesc.“ (pag. 125).

Despre rugăciunea lui Iisus, Stareţul Serafim astfel învaţă pe cei începători: „În timpul rucodeliei, sau fiind undeva la ascultare, fă neîncetat rugăciunea – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“ În rugăciune ia aminte la tine, adică adună-ţi mintea şi o uneşte cu sufletul. De la început, o zi două şi mai multe, fă rugăciunea aceasta numai cu mintea răspicat, luând aminte la fiecare cuvânt. Pe urmă, când Domnul va încălzi inima ta, cu căldura Harului Său şi o va uni cu tine ca să fie un singur duh, atunci va curge în tine acea rugăciune fără încetare şi pururea va fi cu tine, îndulcindu-te şi hrănindu-te. Aceasta este ceea ce s-a zis de Proorocul Isaia: „Roua cea de la Tine vindecare este“ (Is. 26, 19). Iar când vei ţine în tine această hrană duhovnicească, adică convorbirea cu Domnul Însuşi, apoi de ce să mai umbli prin chiliile fraţilor, deşi ai fi chiar chemat de cineva? Adevărul îţi spun, că vorbirea deşartă este iubirea de trândăvie. Dacă pe tine nu te pricepi, apoi cum mai poţi judeca despre ceva şi învăţa şi pe alţii? Taci, neîncetat taci, ţine minte totdeauna prezenţa lui Dumnezeu şi numele Lui. Nu vorbi cu nimeni însă în fel şi chip, păzeşte-te să nu osândeşti pe cei ce vorbesc sau râd mult.“ (pag. 128)
„Ţine aceasta fără şovăire până la sfârşitul vieţii. Şi eu din tinereţe am ţinut această cale. Dacă te vei păzi astfel, apoi nu vei fi trist, ci sănătos şi vesel.“ (pag. 129).
„Având o mare bogăţie de iscusinţă duhovnicească, cuviosul Serafim se socotea că nu ştie nimic. Un monah a luat blagoslovenie de la egumen să înceapă viaţa de sihastru şi egumenul singur i-a scris Părintelui Serafim ca să-l primească pe monahul acela şi să-l povăţuiască întru viaţa cea duhovnicească, ca pe sine însuşi. Când a venit monahul cu această scrisoare la Părintele Serafim, el l-a primit foarte binevoitor şi l-a binecuvântat să-şi ridice o chilie nu prea departe de a sa. Iar când monahul a început să-i ceară povăţuire, apoi stareţul, cu cea mai adâncă smerenie, i-a zis că „nici eu singur nu ştiu nimic“ şi i-a adus aminte cuvintele Mântuitorului: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“ (Matei, 29); după aceea a adăugat: „După priceperea Sfântului Ioan Scărarul, nu de la Înger, sau de la om, ci de la Domnul Însuşi trebuie să ne învăţăm.“

Sursa web: http://www.pateric.ro/cuviosul-serafim-de-sarov/


WP Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com