Facem religie, dar nu-L cunoaștem pe Dumnezeu


Eu nu-mi aduc aminte de învățătura de credință când mi-aduc aminte de Dumnezeu. Eu când uit, Îl uit pe Dumnezeu, mă uit pe mine, uit de mine. Uit de mine și mă trezesc că mă trăiește cineva, că mă trăiește viața. Atunci îmi dau seama imediat că nu sunt cu Dumnezeu, că nu sunt acolo, pentru că nu mai am bucurie, sunt copleșită doar de sentimentele, simțămintele psihismului meu, ale sufletului meu, care e întristat pentru că mi-am pierdut ceva, care e îndurerat pentru că am fost rănit de cineva… Or, dacă trăiesc doar asta, atunci eu sunt în uitare, atunci am uitat cine sunt eu, cine este Dumnezeu și unde este Dumnezeu și pe unde s-o iau ca să intru în bucuria Lui. Că bucuria este mereu. Eu nu sunt acolo! Zice: ”Intră în bucuria Stăpânului tău!”. Deci există o intrare și e nevoie să învăț de unde s-o iau, nu? Înveți îndrăznind! De exemplu, la o Sfântă Liturghie ținută într-un cort, într-o tabără de sinistrați în urma inundațiilor, nu mai era loc să se intre pe ușa cortului. Niște copii au ridicat poalele cortului în spatele Sfintei Mese și au intrat! Eu am fost tare bucuroasă că au găsit o intrare!

Asta-i și durerea pe care o trăim noi astăzi, că facem religie în școală, copiii învață atâtea și totuși ei nu-L cunosc pe Dumnezeu, nu apelează la Dumnezeu pentru nevoile lor existențiale, pentru viața lor, nu cunosc bucuria. Decât în cazul în care vin la biserică, se împărtășesc… și Îl pipăie, Îl gustă, Îl sărută.

Dar felul în care L-am primit noi pe Dumnezeu a fost un fel în care ni s-a așezat în cap, în sinapse, și L-am băgat printre multele noastre idei și cunoștințe, despre care avem și opinii-uneori foarte drepte, ortodoxe, e adevărat-dar sunt opinii, sunt idei, sunt produse ale rațiunii, cu extrase din obiecte, cu imagini ale obiectelor, și nu ale rațiunii epicletice, ale rațiunii care e luminată de Duhul Sfânt.Și cine ne-ar împiedica pe noi să facem dintr-o sală de clasă pridvorul Bisericii? Dacă Biserica este Împărăția lui Dumnezeu în această lume, orice loc în care omul trăiește intens prezența lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu și taina lucrării Lui în lume este cumva în pridvor.

Dar nu faptul că e la școală, nu faptul că e predată ca o altă disciplină, ci faptul că cel care Îl prezintă pe Dumnezeu Îl prezintă așa cum L-a cunoscut-dintr-o carte. Din multe cărți, din multe idei. Știe, are știință despre, dar nu-L cunoaște, nu-L mărturisește ca atunci când spun: ”Uite, eu îl cunosc pe cutare. E așa și așa, mai e și așa…” Dar dacă spun: ”Am auzit că cutare e așa și așa…”E o diferență! Și cel care mă aude spunând că „Am auzit că…” o să pună la îndoială ce spun. Dar dacă spun că-l cunosc? Atunci persoana aceea va simți ceva. Va simți, aceasta este o simțire.

Cred că pe Dumnezeu Îl cunoaștem prin simțirea noastră, aceea specială, duhovnicescă,”simțirea inimii” cum o numesc Părinții. Or, cunoașterea aceasta se varsă de la simțire la simțire, de la inimă la inimă. Așa a lăsat Dumnezeu. Altfel ar veni Duhul Sfânt doar la fiecare în parte și am fi știut totul despre Dumnezeu-cum și știm cumva, prin Botez și prin Mirungere-fără să mai avem nevoie unii de alții. Or, dacă Mântuitorul S-a făcut Învățător și Și-a trimis Apostolii ca martori, a urmărit ceva. Iar acel ceva urmărit de Dumnezeu-care este să fim una și să ne iubim-se poate face și în școală, se poate face și la facultatea de teologie, se poate face și la seminarul teologic, și la facultatea de litere. Altceva împiedică, nu locul. Este un altceva. Aceea este boala, acolo este hiba. Dacă poți s-o numești în termeni teologici. Dar singura mea șansă să fiu un creștin adevărat, să fiu sfânt, să mă mântuiesc și să mă bucur (că restul cuvintelor poate sunt prea abstracte pentu mintea și inima noastră), singura mea șansă este aceasta: eu, aici și acum, în aceste condiții, cele mai rele, cele mai îngrozitoare, de sfârșit de lume, de sfârșit de… Pentru că El, Cel Care îmi aduce bucuria, a zis:” Voi fi cu voi până la sfâșitul lumii!”. Așadar, hiba nu se află în lipsa prezenței Lui, sau în locul în care mă aflu, ci poate în calitatea chemării, în faptul că ne mulțumim cu ce am auzit despre El, în frica de întâlnire… Chemăm Duhul Sfânt să vină să se sălășluiască întru noi, însă când Își începe lucrarea pe care o cerem-și ne curățește de toată întinăciunea-începem să protestăm, pentru că ne doare, nu? Da, curățirea asta cere: efort, nevoințăꓼ presupune moartea celui care iubește necurăția. Cred că aici e hiba. Și cred că de aici vine și părerea lui Eunomie și a tuturor celor care neagă înalt, filosofic, dogmatic, teologic, cum vrei… Neagă pentru că undeva, într-un colțișor al ființei, sau într-un mare sector al ființei sale, refuză acea curățire de toată întinarea. Am vrea să transformăm întinarea asta într-o realitate plăcută, frumoasă, aplaudată. Și chiar să ne ducem în Rai cu ea. Aici este hiba.

(„Abecedarul bucuriei. Un astfel de catehism cu Maica Siluana Vlad Editura Agaton, pag. 21-26)

 

 

WP Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com